Ne găsiți și pe:
pergole retractabile

Spiritualitate

Părintele Hrisostom Filipescu: Fii bun şi lucuri bune ţi se vor întâmpla

Publicat

pe

Unul dintre cei mai cunoscuți duhovnici români, părintele ieromonah Hrisostom Filipescu de la Schitul Țibucani, județul Neamț, a publicat pe blogul său un eseu considerat o lecție despre viață, despre cum să fim mai buni și ce să facem să găsim rezolvarea la multe dintre problemele vieții de zi cu zi.

Redăm mai jos eseul părintelui Hrisostom Filipescu:

În fiecare zi ar fi bine să ascultăm măcar un cântec, să citim ceva bun, să vedem ceva frumos şi să spunem câteva cuvinte dulci, calde. Toată lumea vrea fericire, nimeni nu vrea durere, dar nu poţi să ai un curcubeu fără un pic de ploaie.
Mugurele devine floare. În viață câștigi, pierzi, suferi, dar cel mai important este că înveți. Restul e abur, fum. Se cuvine să avem ochi care să vadă ce este mai bun și inimă care să ierte ce este mai rău. Nu contează cine te-a rănit, ci cine te-a făcut să zâmbești din nou. Visează ca și cum ai trăi pentru totdeauna, trăiește ca și cum ai muri mâine. Timpul șterge, dar știe să păstreze, ca nimeni altul, ceea ce trebuie pierdut. Lasă să treacă ce a fost. Ai credinţă în ce va fi. Eroii sunt printre noi. Nu au costume speciale, nici dublă personalitate. Viaţa te poate surprinde oricând. Într-o clipă s-a terminat totul şi te trezeşti că Cineva te apasă pe piept. Resuscitare. Avem destule să ne spunem, nu-i aşa?

Modestia este cartea de vizită a omului deştept. Nu trebuie să faci tot drumul până la destinație. Fă primul pas și vei ști care este următorul. Unui bătrân măturător de străzi, într-o dimineață, i s-a prezentat la lucru un tânăr care vroia să înveţe meşteşugul măturatului. Tânărul luă măturoiul în mână, dar când se uită în depărtare și zări cât de lungă e strada îl apucă descurajarea spunând: „Nu o să terminăm de măturat strada aceasta nici în două zile, darminte într-o singură zi. Eu mă dau bătut”. Şi se aşeză trist pe marginea trotuarului. Atunci bătrânul îi spuse: „Păi nu trebuie să te uiţi în capătul străzii, căci aşa nu mai faci niciodată nimic şi te aşezi deoparte. Mai un vin, mai o ţuică, mai o  ţigară şi aştepţi să treacă timpul convins că nu se poate. Nu aşa! Ia mătura în mănă şi nu te uita înainte! Priveşte doar în jos, dă în stânga cu măturoiul, dă în dreapta cu măturoiul. Stânga-dreapta, stânga-dreapta şi fără să-ţi dai seama ai ajuns în capătul străzii”. Vezi astăzi, aici, acum, stânga-dreapta ce ai de făcut şi fără să-ţi dai seama ajungi la capătul străzii.

Inimile la început erau gemene. Și nu erau basme. Oamenii au creat legile și au definit părțile. Au apărut regulile, pedepsele. Conflictul a schimbat armele pentru a doborî țintele. Armurile de indiferență sunt spade care împiedică gloanțele privirii. Nu se văd rănile, dar curge sângele. E cald și mult. Ñici nu se văd semnele că s-ar încheia luptele. Ți se pare că este aproape la fel, dar la un alt nivel. Greșit. Tu nu mai ești cel de ieri și mâine nu vei mai fi cel de astăzi. Crești, evoluezi, înveți. Când dorurile frunții ți le topești, în suflet sunt simfonii de lacrimi fără de popas. Nu lăsa drapelul negru să coboare în inimă a toamnă târzie… Un vis pierdut e un roman trecut, citit, pus în raft. Treci mai departe.  Urmează și alte titluri și alte romane. Nu îți este poftă de citit?!

Rugăciuni. Se întâmplă minuni. Sufletele zâmbesc în felinare uitate de florăresele din colț în soare. Miraj. Plutim ușor. Singurătatea este pentru suflet ceea ce este dieta pentru trup. Momente de claritate. Mă uit pe vizor în sufletul meu și nu e nimeni acasă. În tandreţea serii pătrund încet, tip-til, pe un geam. Tăcerea apasă. Seara este ca o pasăre rănită. Număr amintiri și scad dezamăgiri. Îmi asum totul. Mă așez pe jos. În sufletul meu s-a făcut răcoare. M-aș muta într-unul mai cu vedere spre mare… Aleg să fac curat, șterg praful și aerisesc. Scutur. Scot toată mizeria, tot gunoiul afară. Lumină. Oxigen. Prea multe cuvinte complicate bune de pus într-o carte. Am dreptul la soarele de după ploi. Aprind un nou foc, încep un nou joc. Eu nu sunt al nimănui. Eu, sunt al Tău Doamne.

Să fim cu sufletele rânduite doar de gânduri pline. Lipsa de piper și sare din viață, ne pot păcăli cu miere. Sarea în bucate rămâne sacră. Îți spun ce vrei să auzi, spune-mi ce vreau să aud. Eu fac legătura, tu o desfaci. Am sentimentul acut, atent, direct. Tatuaj pe suflet. Tatuaj pe minte. Am scris „îmi pare rău” pe un nor. Am scris „te iubesc” pe o stea ca noaptea să-ți lumineze odaia inimii. Iubirea nu se ține în buzunar. Iubirea este ca o reacţie chimică. Soarele îmi zâmbește, mă iubeşte. Ce îți spun eu ție când te uiți în ochii mei ? Eu nu mă mai întorc înapoi în viitor. Viaţa este despre frumuseţe, despre zâmbet, despre puritate, despre dragoste, despre… Iartă-i pe cei care ţi-au greşit. Nu pentru că ar merita iertarea, ci pentru că tu meriţi liniştea.

Încheie fiecare zi cu iertare şi un gând bun. Nu contează cât de grea este viaţa ta, mâine este o nouă ocazie să o faci mai bună. Fii bun şi lucuri bune ţi se vor întâmpla. Emoţiile se împart cu cei din jur. Nu lăsa conflictul interior să te macine. Fii puternic! Cine nu îţi înţelege tăcerile nu îţi va înţelege niciodată cuvintele. Eu nu îţi dau nimic din ceea ce nu ai deja. Ai forţa interioară să dai pagina în cartea vieţii tale şi să scrii frumos, de la capăt cu aliniat. Şi nu uita de cele 6 nevoi esenţiale: siguranţă, diversitate, semnificaţie, conexiune-iubire, creştere, contribuţie-dăruire. Indiferent ce-ai fi făcut în viaţă meriţi să fii iubit ! O carte bună, o muzică bună, o discuţe antrenantă, bucuria în faţa naturii şi a frumuseţii de orice fel dau nobleţe sufletului. Iubire, atenţie, tandreţe !

Un prea puţin este întotdeauna mai bun decât un prea mult… Dumnezeu ştie mai bine decât mine ce vreau. Ce ai tu să nu-ţi fi dat Dumnezeu?! Dumnezeu niciodată nu se grăbeşte, dar întotdeauna ajunge la timp. Dumnezu nu spune niciodată „Nu!”, ci „Nu Acum!”.  E o mare diferenţă! Dumnezeu priveşte cu ochii iubirii şi ai milei nu spre cea ce ai fost, nici spre ceea ce eşti, ci spre ceea ce vrei să fii. Ai nădejde!

sursa: hrisostomfilipescu.wordpress.com

Citeste mai mult
Click pentru a comenta

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spiritualitate

Înălțarea Domnului. Cinstirea eroilor, sărbătoarea bisericească națională

Publicat

pe

Înălţarea Domnului Iisus Hristos este prăznuită la 40 de zile după Înviere, în Joia din săptămâna a 6-a după Paşti. Această sărbătoare este cunoscută în popor şi sub denumirea de Ispas.

În această zi creştinii se salută cu „Hristos S-a înălţat!“ şi „Adevărat S-a înălţat!“.

Timp de 40 de zile de la dumnezeiasca Sa Înviere din morţi, Hristos-Domnul S-a arătat ucenicilor Săi şi prin multe semne doveditoare i-a încredinţat că El este Mântuitorul Hristos înviat. La sfârşitul acestei perioade, S-a arătat pentru ultima oară ucenicilor Săi, le-a făgăduit trimiterea Duhului Sfânt şi, mergând în afara Ierusalimului, S-a înălţat sub privirile lor la cer, binecuvântându-i.

Atunci, doi îngeri s-au arătat zicând: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer”.

Înălţarea Domnului este şi sărbătoare naţională bisericească, zi în care sunt pomeniţi eroii neamului.

Astfel, la sărbătoarea Înălțării Domnului şi Ziua Eroilor din ziua de joi, 25 mai 2023, după Sfânta Liturghie, vor fi oficiate slujbe de pomenire a eroilor neamului românesc în toate catedralele, bisericile, mănăstirile, cimitirele, troiţele şi monumentele închinate acestora din ţară şi străinătate.

Apoi, la ora 12.00, clopotele bisericilor ortodoxe vor fi trase în semn de recunoştinţă faţă de eroii care s-au jertfit pentru neam, credinţă şi ţară.

Pomenirea eroilor neamului românesc la praznicul Înălţării Domnului a fost hotărâtă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1920. Această decizie a fost consfinţită prin alte două hotărâri sinodale din anii 1999 şi 2001 prin care această zi a fost proclamată ca sărbătoare națională bisericească.

Prin legea 379/2003 privind regimul mormintelor şi operelor comemorative de război cea de-a patruzecea zi de la Sfintele Paşti, sărbătoarea Înălţării Mântuitorului Iisus Hristos, a fost proclamată Ziua Eroilor, ca sărbătoare naţională a poporului român.

Citeste mai mult

Spiritualitate

Sfinții împărați Constantin și Elena, prăznuiți de credincioșii ortodocși

Publicat

pe

La 21 mai, credincioșii ortodocși și catolici laolaltă îi celebrează pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi mama sa, Elena, “cei întocmai cu apostolii”. Sfinții Constantin și Elena şi-au dedicat vieţile credinţei creştine și sunt ocrortitorii familiei.

Cine s-ar fi gândit că rodul iubirii dintre un general roman și o frumoasă hangiță va ajunge, într-o bună zi, împărat și, peste veacuri, alături de mama sa, sfânt prăznuit cu mare fast în lumea creștină?! Este vorba despre Constantin cel Mare, care a ajuns împărat la Imperiului Roman, la numai 21 de ani.

Semnul crucii aduce biruință

Potrivit istoricilor bisericeşti, victoria armatei lui Constantin cel Mare împotriva oştilor mult mai numeroase ale lui Maxentiu, în anul 312, s-a datorat unui vis al împăratului, în care i s-a înfăţişat însuşi Iisus Hristos. Iisus i-a arătat semnul crucii luminos pe cer, spunându-i că dacă va pune crucea pe steaguri, prin acest semn va învinge. Minunea a avut loc şi Constantin a devenit adept al creştinismului. Cu aceeaşi credinţă puternică, mama sa, Elena, a mers la Ierusalim, în căutarea locurilor sfinte din Evanghelii. Ea a descoperit Sfântul Mormânt şi lemnul Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Iisus. Acolo, Elena a zidit biserica Sfântului Mormânt, bisericile din Betleem, din Nazaret şi alte sfinte locaşuri. Tot ea a contribuit la mutarea capitalei imperiului, în vechiul Bizanţ, numit apoi Constantinopol, făcând ca oraşul să strălucească mai puternic decât Roma antică, în semn de preţuire şi ca rod al credinţei în Dumnezeu.

Sfinții Constantin și Elena au eliberat credința

Constantin a rămas în istorie drept împăratul care a dat libertate creştinismului, transformându-l în religie permisă de lege, în anul 313, prin Edictul de la Milano. Sub conducerea lui au fost adoptate măsuri favorabile Bisericii, după o lungă perioadă de interdicţii şi persecuţii. Preoţii au primit subvenţii si au fost scutiţi de anumite obligaţii. Spiritul creştin şi-a pus amprenta şi asupra legilor, renunţându-se la pedepsele prea aspre, îmbunătăţindu-se viaţa în închisori, simplificându-se eliberarea sclavilor prin declararea libertăţii lor de către episcopi şi preoţi în biserici, protejându-i pe sărmani, orfani şi văduve. Împăratul Constantin e cel care a decretat duminica zi de odihnă, sărbătoare săptămânală, în care până şi soldaţii mergeau la biserică. Şi tot el a luptat pentru unitatea credinţei, fiind autorul unei mari părţi a Crezului rostit astăzi de toţi creştinii. Constantin cel Mare a murit la zi mare, în Duminica Rusaliilor, fiind înmormântat într-una dintre ctitoriile sale religioase.

Ce se face de Constantin și Elena?

Este important de știut ce se face de Constantin și Elena. Se crede că, în ziua de 21 mai, când Biserica îi sărbătorește pe Sfinții Constantin și Elena, păsările își învață puii să zboare, sub stricta supraveghere a lui Constantin Graur sau Costandinul puilor. Dacă ziua e respectată cum se cuvine, zburătoarele dăunătoare nu vor ataca lanurile şi viile. Celor ce muncesc le ard bucatele pe câmp şi au parte de pagube mari. Este ultima zi de semănat porumb, ovăz și mei. Tot cu mare cinste şi fără muncă trebuie celebrat şi Ioan Fierbe-Piatra, pe 25 mai. Altminteri, se zice că urmează cumpene grele în viaţă, vijelii dezlănţuite şi grindină, multă durere şi boli.

 Sursa: Libertatea pentrufemei.ro

Citeste mai mult

Spiritualitate

Săptămâna Luminată se încheie cu Duminica Tomii sau Paștile Mic

Publicat

pe

Duminica Tomii este o zi de pomenire a morților. În prezent, de Paștele Blajinilor, fiecare familie merge la cimitir, aducând colivă, ouă roșii, cozonac, pască. Ele sunt sfințite de preot și împărțite femeilor, copiilor sau oamenilor sărmani prezenți la această pomenire.

În tradiția poporului român se vorbește despre Paștele Blajinilor, care în unele zone etnografice era serbat în Duminica Tomii, iar în altele a doua zi, lunea. În trecut, de Paștele Blajinilor, românii se adunau prin poieni și dumbrăvi, se așezau pe iarbă și se bucurau mâncând ouă roșii, pască, miel fript și bând vin sau rachiu fiert, îndulcit cu miere. Nimeni nu lucra de Paștele Blajinilor.

Ziua era ținută prin nelucrare pentru ca pământul să rodească. În timp, Paștele Blajinilor a fost asimilat cultului funerar românesc. În prezent, prin „blajini” sunt desemnați morții din familia fiecăruia. În trecutul nu foarte îndepărtat, în Moldova, femeile mai în vârstă strângeau ouăle vopsite la Paști, le duceau în grădină și le dădeau de-a dura pe iarbă. Le culegeau copiii ca pomană pentru sufletele celor trecuți la Domnul.

Strămoșii noștri credeau și ei în existența unor oameni de odinioară care nu s-au remarcat prin puterile lor fizice, ci prin virtuțile creștine. Acestea i-au făcut vestiți peste mări și țări.

Numele lor variază: li se spune blajini în Moldova, rohmani în Bucovina, răgmani în Maramureș. Cele mai multe informații despre ei le găsim în culegerile vechi de folclor întreprinse de Elena Niculiță Voronca și Simion Florea Marian, care era și preot. Informațiile sunt disparate – situație tipică pentru viziunea despre lume a omului arhaic. Legendele nu au coerența unei teorii, din simplul motiv că țăranul român își explica lumea prin povești, nu prin enunțuri abstracte și reci. Legendele, de multe ori, se contraziceau sau se completau ca piesele unui joc de puzzle.

De aceea, despre originea blajinilor întâlnim mai multe versiuni. Ce erau ei în mentalitatea autohtonă, arhaică? Un popor creștin – „un neam tare bun de oameni”, „nu fac stricăciune nimănuia” -, care viețuia într-un tărâm îndepărtat: unii credeau că trăiesc sub pământ, alții în ostroavele mărilor sau chiar în pustietate. Neavând case, viețuiau la umbra pomilor. Principala trăsătură a lor era evlavia față de Dumnezeu: postesc mult și se roagă continuu. Sunt buni la inimă, blajini. Ducând o viață sfântă, când mor, merg neabătut spre rai.

Mai ales în Bucovina și Moldova, românii credeau că, neavând calendar, blajinii nu știu în ce dată cade Paștele − cea mai importantă sărbătoare a lor. Româncele îi ajutau și se considera că este o mare greșeală să faci altminteri: strângeau într-o sită sau covățică cojile de la ouăle pe care le foloseau pentru pregătirea pascăi și a diverselor prăjituri și copturi, iar în sâmbăta de dinaintea Învierii Domnului le aruncau pe o apă curgătoare.

Credeau cu tărie că, purtate de râuri, cojile vor ajunge în Apa Sâmbetei – des întâlnită în basmele românești -, care le va duce în tărâmul blajinilor. Văzându-le, aceștia se bucurau cu negrăită bucurie și începeau și ei să prăznuiască Învierea Domnului. În unele legende românești, româncele gospodine nu doar îi înștiințau pe blajini de venirea Paștelui, ci îi și hrăneau: din cojile ajunse în țara lor se fac la loc, prin minune, ouă întregi din care mănâncă nu mai puțin de doisprezece blajini deodată.

Citeste mai mult

Articole recente

TIMIȘOARA Vremea

Cele mai citite