Sfântul Cuvios Calistrat de la Timișeni și Vasiova (1900–1975), canonizat marți, la Catedrala Patriarhală, a fost un vestit preot misionar în Banat.

Era de loc din Burdujeni (Suceava), iar cu metania din Mănăstirea Sihăstria. În anul 1942 a fost trimis preot misionar în Banat, unde a întemeiat Mănăstirea Timișeni și a înnoit viața monastică de la Săraca, Partoș și Vasiova.

Timp de 33 de ani, părintele Calistrat a fost o făclie mereu aprinsă pentru călugării și credincioșii din Banat. Pentru smerenia și blândețea inimii lui, a primit de la Dumnezeu darul vindecării și al izgonirii duhurilor necurate dintre oameni.

A trecut la Domnul în ziua de Paști a anului 1975.

Despre Sfântul Cuvios Calistrat se știe că cel mai mult iubea biserica şi rugăciunea. Ziua şi noaptea zăbovea în faţa sfântului altar. Săvârşea dumnezeiasca Liturghie cu bucurie şi cutremur, spovedea şi mângâia pe oameni, mărturisea şi apăra dreapta credinţă şi se ruga pentru toţi.

În anul 1942 a fost trimis preot misionar în Banat. Aici a înfiinţat o nouă aşezare călugărească, Mănăstirea de maici din Timişeni (1945), și a înnoit viaţa duhovnicească în Mănăstirile Săraca, Partoş şi Vasiova.

Timp de 33 de ani, părintele Calistrat a fost o făclie mereu aprinsă pentru călugării şi credincioşii din Banat.

Pentru smerenia şi blândeţea inimii lui, a primit de la Dumnezeu darul vindecării şi al izgonirii duhurilor necurate dintre oameni. Că nu puţini din cei care alergau la el primeau sănătate şi mângâiere. Pentru aceea, credincioşii din partea locului îl cinsteau ca pe un adevărat părinte duhovnicesc al Banatului.

În primăvara anului 1975, Protosinghelul Calistrat s-a săvârşit cu pace în ziua Sfintelor Paşti şi a fost îngropat alături de biserica Mănăstirii Vasiova.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 650)

Sursa: basilica.ro

La 40 de zile de la mântuitoarea Naştere a Domnului Iisus Hristos, Biserica Ortodoxă cinsteşte aducerea Dumnezeiescului Prunc la templul din Ierusalim, de către Preasfânta Sa Maică şi de către Dreptul Iosif.

La 40 de zile de la Naşterea Domnului, Dreptul Simeon, mişcat fiind de Duhul Sfânt, a venit şi el la templu, unde i s-a împlinit înainte de moarte dorinţa de a-L vedea cu ochii săi pe Mesia.

Iar în Pruncul Cel adus la templu el a văzut mântuirea pe care Dumnezeu a dăruit-o lumii, prin Hristos, Cel plin de lumina harului, mai presus decât toată puterea Legii vechi.

Bucuros de descoperirea Duhului Sfânt, bătrânul Simeon a venit în întâmpinarea Pruncului Iisus şi, luându-L în braţe, plin de recunoştinţă, a cântat minunata sa cântare de preamărire: „Acum liberează pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace; că au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel” (Luca 2, 29-32).

Pentru bătrânul Simeon, Hristos-Domnul este Lumina tuturor popoarelor, slava vechiului Israel, dar mai ales a noului Israel, poporul creştinilor. Astăzi, prin glasul bătrânului Simeon, se întâlnesc în templu, Legea veche a slovei cu Legea nouă a Duhului Sfânt.

Mântuitorul împlineşte porunca Legii vechi, în numele nostru al tuturor, ca să ne facă pe toţi liberi faţă de ea, dar ne cheamă totodată să primim Legea cea nouă a harului.

În vreme ce credincioșii respectă Întâmpinarea Domnului, în popor se ține Streneia sau Ziua Ursului. Acum e cumpăna între anotimpul rece și cel cald și se fac predicții calendaristice. Strămoșii puneau schimbarea vremii pe seama felului în care se comportă ursul, zis și Ăl Mare ori Martin. Pentru că erau convinși că în această zi pot căpăta ei înșiși puterea ursului, oamenii se ungeau cu grăsime de urs pe 2 februarie și practicau acest ritual în special asupra copiilor.

Cei ce sufereau de sperieturi erau afumați cu fire din blana de urs. Pentru a prezice cum va fi vremea, trebuia urmărit bârlogul ursului. Dacă afară e soare, ursul iese și, văzându-și umbra se sperie și intră la loc. Asta înseamnă că iarna se prelungește. Dacă e înnorat, ursul nu-și vede umbra și, astfel, rămâne afară, vestind apropierea primăverii. Dacă e vreme frumoasă în ziua de Stretenie, tot așa va fi până la Sfântul Gheorghe.

Biserica Ortodoxă Română îi prăznuiește, în fiecare an, în 30 ianuarie, pe Sfinţii Trei Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur, „Protectori ai învățământului teologic”, fiecare dintre ei având o contribuție importantă la evoluția teologiei creștine.

Ei au dus o luptă grea şi fără încetare pentru păzirea dreptei credințe şi au avut un rol important în formularea dogmei Sfintei Treimi. Pe lângă darul tâlcuirii Sfintelor Scripturi, au deținut și înalta treaptă a arhieriei.

Sărbătoarea Sfinților Trei Ierarhi are, în esență, o simbolistică a comuniunii: astfel cum în Sfânta Treime deosebirea dintre Tatăl, Fiul și Sfântul Duh nu duce la dezbinare și nici unitatea lor la depersonalizare, tot astfel nici noi, ca persoane diferite, nu suntem chemați să trăim separat unii de alții sau să ne ridicăm unii împotriva altora, ci să trăim după modelul Sfintei Treimi – în comuniune unul cu celălalt.

Biserica îi pomenește pe cei trei ierarhi atât separat – pe Sfântul Vasile la 1 ianuarie, pe Sfântul Grigorie la 25 ianuarie și pe Sfântul Ioan Gură de Aur la 27 ianuarie – arătând și deosebirile dintre aceștia, dar și împreună, pe 30 ianuarie, pentru a arăta unitatea de învățătură și pentru a releva creștinilor că nu este unul mai mare decât altul.

Cei trei Sfinți Părinți au fost luminători ai creștinătăţii, mari dascăli ai lumii, care au lăsat importante scrieri și au îmbogățit sfintele slujbe. Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Ioan Gură de Aur au alcătuit Liturghiile ritului bizantin (acestora alăturându-se Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, atribuită Sfântului Grigorie), dar și alte importante cuvinte de învățătură, iar Sfântul Grigorie de Nazianz – Teologul este autorul mai multor lucrări însemnate, mai ales cele cinci cuvântări teologice, în care lămurește taina adâncă a Sfintei Treimi.

Istoricii arată că, în vechime, apăruseră neînțelegeri între creștini pe tema – cine este mai mare ca teolog dintre cei trei ierarhi. Unii îl cinsteau mai mult pe Vasile cel Mare, pe motiv că este înalt la cuvânt, alții îl înălțau pe Ioan Gură de Aur, zicând că este mai omenească învățătura lui și că îi îndreaptă pe toți, și-i îndeamnă spre pocăință prin dulceața graiului său, iar alții înclinau spre dumnezeiescul Grigorie, care i-ar fi întrecut pe toți, prin înălțimea, frumusețea și cuviința cuvântărilor și scrierilor sale.

După o vreme, cei trei sfinți au început să i se arate, unul câte unul, episcopului Evhaitelor, Sfântului Ioan Mauropous, iar în anul 1084, într-o vedenie, acestuia i-au apărut cei trei sfinți împreună, spunându-i:

„După cum vezi, noi la Dumnezeu una suntem și nici o vrajbă nu este între noi. Fiecare din noi, la timpul său, îndemnați de Duhul Sfânt, am scris învățături pentru mântuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfânt, așa am învățat. Nu este între noi unul întâi și altul al doilea. De chemi pe unul, vin și ceilalți doi. Drept aceea, sculându-te, poruncește, celor ce se învrăjbesc, să nu se mai certe pentru noi. Că nevoința noastră, cât am fost în viață și după moarte, a fost să împăcăm pe oameni și să aducem în lume pace și unire. Împreunează-ne, dar, făcându-ne praznic la câte trei într-o singură zi, și înştiințează cu aceasta pe creștini, ca noi în fața lui Dumnezeu, una suntem”.

În urma acestei vedenii, Sfântul Ioan a ales ziua de 30 ianuarie pentru prăznuirea comună a celor Trei Ierarhi.

În anul 1936, prin hotărârea luată la Atena, la primul Congres al Profesorilor de Teologie, Sfinții Trei Ierarhi au devenit patronii spirituali ai instituțiilor de învățământ teologic ortodox din întreaga lume.