Curtea Constituţională a României a admis, miercuri, sesizarea Avocatului Poporului şi a decis că OUG 34/2020, prin care a fost majorat cuantumul sancţiunilor aplicate în timpul stării de urgenţă, e neconstituţională.

Plenul Curţii Constituţionale a luat în dezbatere excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.9, art.14 lit.c1)-f) şi art.28 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, precum şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.34/2020 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, în ansamblul său.

„În urma deliberărilor, Curtea Constituţională, cu unanimitate de voturi, a decis:

1. A respins excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art.14 lit.c1) – f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, precum şi ordonanţa de urgenţă, în ansamblul său, sunt constituţionale în raport de criticile formulate.

2. A admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art.28 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă sunt neconstituţionale.

3. A admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.34/2020 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă este neconstituţională, în ansamblul său”, se arată într-un comunicat de presă transmis de CCR.

Conform sursei citate, Curtea a constatat că, în domeniul instituirii stării de urgenţă, autorităţile au competenţe partajate: Parlamentul are competenţa de legiferare, prin lege organică, a regimului stării de urgenţă, în vreme ce Preşedintele are atribuţia constituţională de a institui starea de urgenţă şi de a pune în executare dispoziţiile legale ale regimului stării de urgenţă, astfel cum acestea au fost stabilite de legiuitor. Legea organică dă în competenţa Preşedintelui instituirea, prin decret prezidenţial, a stării de urgenţă, care presupune inclusiv stabilirea măsurilor concrete de primă urgenţă care urmează a fi luate şi identificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale al căror exerciţiu va fi restrâns. Decretul Preşedintelui nu este decât un act administrativ normativ, deci un act de reglementare secundară, care pune în executare un act de reglementare primară. Restrângerea exerciţiului unor drepturi nu se realizează prin decretul Preşedintelui, dispoziţiile art.14 lit.d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.1/1999 constituind norma prin care legiuitorul primar abilitează autoritatea administrativă (Preşedintele României) să dispună executarea legii, respectiv a dispoziţiilor art.4 din acelaşi act normativ care prevăd expres posibilitatea restrângerii exerciţiului drepturilor fundamentale. În speţă, Preşedintele, acţionând în limitele competenţelor sale legale, a identificat drepturile şi libertăţile al căror exerciţiu urma să fie restrâns.

„În schimb, măsurile pe care Preşedintele le-a apreciat drept ”de primă urgenţă cu aplicabilitate directă” (achiziţionarea directă de bunuri de către autorităţile publice, suspendarea din funcţiile de conducere a unor funcţionari publici, neînceperea cursului prescripţiilor şi termenelor de decădere, suspendarea prescripţiilor şi termenelor de decădere, suspendarea de plin drept a cauzelor civile şi penale, întreruperea termenele de exercitare a căilor de atac etc.) constituie, în mod expres sau implicit, derogări de la legislaţia în vigoare la momentul instituirii stării de urgenţă. Preşedintele a dispus, pe de o parte, suspendarea sau neaplicarea unor dispoziţii legale, sau, pe de altă parte, modificarea şi completarea unor legi, dispoziţiile sale având impact asupra unor drepturi şi libertăţi fundamentale (dreptul la muncă, libertatea economică, accesul liber la justiţie etc.)”, arată CCR.

Curtea a observat că modul în care Preşedintele şi-a exercitat atribuţia legală, cu depăşirea cadrului legal, nu este consecinţa vreunui viciu de neconstituţionalitate a actului normativ de reglementare primară în virtutea şi în limitele căruia autoritatea publică era abilitată să acţioneze.

„Aşa fiind, întrucât nicio dispoziţie a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.1/1999 nu îl îndrituieşte pe Preşedinte să acţioneze dincolo de competenţele sale constituţionale, instanţa constituţională nu poate sancţiona, în cadrul controlului de constituţionalitate pe care îl efectuează în procedura instituită de art.146 lit.d) din Constituţie referitoare la soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate, normele legale criticate de autorul excepţiei. Având în vedere, însă, natura juridică a decretului Preşedintelui de act administrativ normativ supus încuviinţării Parlamentului, Curtea a constatat că forul legiuitor avea obligaţia de a-l supune controlului parlamentar, iar prin hotărârea adoptată să sancţioneze exercitarea ultra vires a competenţelor legale de către Preşedintele României, doar o atare hotărâre fiind susceptibilă de contestare la Curtea Constituţională, în baza art.146 lit.l) din Constituţie”, scrie în comunicatul Curţii Constituţionale.

Totodată, Curtea a reţinut că dreptul contravenţional, asemenea dreptului penal, are un caracter subsidiar, intervenind doar acolo unde alte mijloace juridice nu sunt suficiente pentru protejarea anumitor valori sociale. În aceste condiţii, actele normative cu putere de lege şi actele administrative cu caracter normativ prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţii trebuie să întrunească toate condiţiile de calitate ale normei: accesibilitate, claritate, precizie şi previzibilitate.

„Or, Curtea constată că dispoziţiile art.28 alin.(1) prin sintagma ”nerespectarea prevederilor art.9 constituie contravenţie” califică drept contravenţie încălcarea obligaţiei generale de a respecta şi de a aplica toate măsurile stabilite în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.1/1999, în actele normative conexe, precum şi în ordonanţele militare sau în ordine, specifice stării instituite, fără a distinge expres actele, faptele sau omisiunile care pot atrage răspunderea contravenţională. În mod implicit, stabilirea faptelor a căror săvârşire constituie contravenţii este lăsată, în mod arbitrar, la libera apreciere a agentului constatator, fără ca legiuitorul să fi stabilit criteriile şi condiţiile necesare operaţiunii de constatare şi sancţionare a contravenţiilor”, susţin reprezentanţii CCR.

Totodată, în lipsa unei reprezentări clare a elementelor care constituie contravenţia, judecătorul nu are reperele necesare în aplicarea şi interpretarea legii, la soluţionarea plângerii împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei.

Mai mult, prevederile art.28 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.1/1999 stabilesc în mod nediferenţiat pentru toate aceste fapte, independent de natura sau gravitatea lor, aceeaşi sancţiune contravenţională principală.

„În concluzie, Curtea a constatat că prevederile art.28 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.1/1999, caracterizate printr-o tehnică legislativă deficitară, nu întrunesc exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate şi sunt astfel incompatibile cu principiul fundamental privind respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, prevăzut de art.1 alin.(5) din Constituţie, precum şi principiul restrângerii proporţionale a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prevăzut de art.53 alin.(2) din Constituţie”, arată CCR.

Conform sursei citate, actul normativ care reglementează regimul juridic al stării de asediu şi al stării de urgenţă are ca scop crearea cadrului legal al măsurilor excepţionale impuse de gestionarea situaţiei de criză, măsuri care afectează drepturi şi libertăţi ale cetăţenilor. Cu alte cuvinte, raţiunea legii este tocmai aceea de a constitui temeiul legal al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale, în acord cu imperativul constituţional stabilit în art.53 alin.(1), precum şi temeiul legal al măsurilor excepţionale care pot viza inclusiv atribuţii ale instituţiilor fundamentale ale statului.

„Reţinând că actul normativ care restrânge/afectează drepturi şi libertăţi fundamentale ale cetăţenilor sau instituţii fundamentale ale statului cade în sfera interdicţiei prevăzute de art.115 alin.(6) din Constituţie, Curtea a constatat că, în actualul cadru constituţional, un atare act nu poate fi decât o lege, ca act formal al Parlamentului, adoptată cu respectarea dispoziţiilor art.73 alin.(3) lit.g) din Constituţie, în regim de lege organică”, mai arată CCR.

Având în vedere că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.1/1999 a fost adoptată în temeiul Constituţiei României din 1991, deci anterior revizuirii Constituţiei prin Legea nr.429/2003, Curtea a reţinut că această OUG a fost adoptată cu respectarea cadrului constituţional în vigoare la acea dată, care nu limita prerogativa legislativă a Guvernului în sensul neafectării regimului instituţiilor fundamentale ale statului sau a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

„În schimb, în ceea ce priveşte Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.34/2020 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.1/1999, Curtea constată că aceasta a fost adoptată cu încălcarea art.115 alin.(6) din Constituţie, întrucât prin conţinutul său normativ a vizat restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale (dreptul de proprietate, dreptul la muncă şi protecţie socială, dreptul la informare, libertatea economică)”, scrie în comunicat.

Decizia este definitivă şi general obligatorie şi se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului.