Timişoara este în febra pregătirilor pentru anul 2021, când va exercita titulatura de Capitală Europeană a Culturii, iar bunătăţile tradiţionale din Banat aşteaptă să fie gustate de fiecare dintre oaspeţii care vor ajunge aici.
Uica Mihai, un adevărat brand în pregătirea preparatelor culinare tradiţionale, este nelipsit de la toate evenimentele de promovare a turismului din Banat, în perspectiva anului 2021, pentru că – spune el – orice drumeţ trebuie răsplătit cu bucate pe care să nu le uite niciodată.
”Am avut şansa să colind aproape 300 de localităţi din judeţele Banatului şi am intrat în contact cu oameni bătrâni sau cu tineri care păstrează reţete din familie şi aşa am devenit ‘arheolog’ culinar. Am reuşit să descopăr unele reţete pe care le păstrez ca atare sau la care am mai adăugat nota personală, fără să schimb esenţa”, povesteşte pentru AGERPRES celebrul bucătar din Buziaş.
Pasiunea lui Uica Mihai (Unchiul Mihai -n.r.) pentru ”Arheologia culinară bănăţeană”, care va ajunge între copertele unei cărţi cu acest nume, a început imediat după Revoluţie, când a plecat să-şi completeze învăţătura la şcoli de bucătar din Franţa, la Strasbourg, unde a stat doi ani, în Spania şi în Italia, devenind un fan al bucătăriei de artă – art cuisine, plating special, decoraţiuni, farfurii pictate.
În urmă cu 14 ani, când, crescând acest segment de piaţă, şi-a dat seama că ar trebui să revină la rădăcini – nu la bucătăria tradiţională, ci arhaică, rustică – a început să facă adevărate „săpături arheologice”, pentru că nu a găsit cărţi de bucate specifice.
Cea mai veche reţetă pe care a descoperit-o în căutările sale are o istorie de sute de ani.
”Cea mai veche reţetă este cea de kurtos kalacs, care în van a fost asumată de către secuii din maghiarime. Când au venit primii colonişti germani, mai ales din zona de graniţă dintre Polonia şi Germania, Silezia, aveau nişte căruţe mari încărcate şi nelipsite două-trei găini, vaca legată în spatele căruţei, iar pe mamele pemoaice, săsoaice sau şvăboaice nu le lăsa sufletul ca duminica să nu le dea ceva dulce copiilor. Atunci frământau un aluat dospit din făină frecată cu puţin unt, factorul de creştere fiind ouăle şi laptele gras de vacă. Şi pentru că nu aveau condiţii de coacere, făceau ‘fuioare’ din aluat răsucit între palme, pe care le înfăşurau pe nişte coceni de porumb şi le coceau la focul liber. Aşa a ieşit acest colac, care, astăzi, a devenit o „prefăcătorie”, pentru majoritatea fabricanţilor de kurtos kolacs, care folosesc făină în amestec cu emulgatori cumpăraţi în saci de 10 kg. Drept dovadă, colacii cumpăraţi în târg ţin trei-patru zile or cei originali, făcuţi de pemoaice, erau buni calzi, a doua zi erau tari ca lemnul”, explică pentru AGERPRES Uica Mihai.
Cămara lui este plină de ceea ce el numeşte, sub marcă înregistrată, ”Bunătăţi să ne ungem pe mustăţi”, de la salată sârbească, zacuscă de dovlecei şi vinete, salată de iarnă, dulceaţă de ardei iute sau de ceapă roşie, de piersici cu ghimbir, până la gogonele, compot de vişine sau sos de ardei iuţi.
Bineînţeles, este neîntrecut şi în gătirea mâncărurilor calde, iar sărmăluţe cu mămăligă sau fasole cu cârnaţi, „ca în armată”, nu sunt niciunde mai gustoase decât ale sale.
Se mândreşte cu produsele tradiţionale – multe feluri de zacuscă, pasta de jumeri pe care el, în armonia multiculturală a locului, o numeşte şvăbeşte ”şmalţ”, preparată din bucăţi de jumere tocate şi amestecate cu puţină untură, bogată în mirodenii, dintre care nu lipsesc coriandrul şi cimbrul, sau dulceaţa de ardei iute – care a devenit un brand, ori tot felul de murături.
”Făcând săpături arheologice în domeniul culinar al Banatului, încerc să folosesc produse de sezon, nimic din hipermarketuri sau din seră. Acum este sezonul de ceapă galbenă, ţăler (ţelină-n.r.), leuştean, pătrunjel, dar altceva nu, cu excepţia ghimbirului, pe care-l folosesc la dulceaţa de ghimbir, care are virtuţi de reîntinerire şi vreau să mai ajung o dată june”, spune, zâmbind, Uica Mihai.
El dezvăluie şi un secret în privinţa perioadelor în care trebuie să punem murăturile pentru a rezista un an: după calendarele vechi, de pe la 1900, a învăţat că de la Sfânta Mărie Mare (15 august) până la Sfânta Mărie Mică (8 septembrie) se pot pune castraveţii la murat, atunci rezistă un an întreg; de la Sfânta Mărie Mică până la Vinerea Mare (Sfânta Parascheva, 14 octombrie) se pun murăturile de toate felurile, combinate, acrite în marinată de oţet de calitate ori puse în saramură cu sare grunjoasă; între Sfânta Parascheva şi Sânmihai (Sfinţii Arhangheli, 8 noiembrie) se pot pune conservele amestecate, în funcţie de cum e vremea (- dacă e prea cald, nu se pun conserve, ci doar murături); după Sânmihai, dacă a picat prima brumă, se pune varza la murat.
După aceasta urmează tăierea porcului, a unei oi şi, până la primăvară,…. nu ai decât să te învârţi prin jurul casei, spune bucătarul din Buziaş.
AGERPRES