Nici măcar de 1 aprilie Filarmonica „Banatul” nu-i păcăleşte pe iubitorii muzicii din Timişoara. Mai mult, această dată marchează deschiderea festivalului internaţional anual Timişoara Muzicală.

Pentru sâmbătă, 2 aprilie, a doua zi, orchestra simfonică ne pregăteşte un alt program atractiv. Ambele concerte vor fi dirijate de maestrul Walter Hilgers, un statornic prieten al oraşului nostru.

Vineri, 1 aprilie, vom putea asculta Uvertura operei „Idomeneo” de Wolfgang Amadeus Mozart, Ultimele patru lieduri de Richard Strauss şi Simfonia VII-a de Antonin Dvořak.

Karl Theodor, Elector de Bavaria, cu ocazia organizării unui mare carnaval la München în anul 1780, i-a comandat lui Mozart compunerea unei opere. Acesta, împreună cu Giambattista Varesco, libretist, au ales un subiect inspirându-se dintr-un text francez al lui Antoine Danchet — Idomeneo, Regele Cretei. Este extraordinar cum acest minunat creator, care a murit cu 53 de zile înainte de a împlini 36 de ani, a reuşit în 25 de ani să compună atâtea opere pe lângă simfonii, muzică religioasă, concerte instrumentale, etc. La 11 ani a compus „Apollo şi Hyacinthus”, iar cu 12 săptămâni înainte de deces a scris La Clemenza di Tito. Un total de 22 de opere. Opera „Idomeneo” a avut premiera la 29 ianuarie 1781 la Teatrul Cuvilliés din München. Uvertura este scurtă, concisă, ba chiar pentru mai multă cursivitate Mozart elimină partea de dezvoltare, tipică la forma de sonată, înlocuind-o cu un simplu pasaj de tranziţie. Gândindu-se la tragedia care urmează, Mozart încheie uvertura în nuanţă de piano, renunţând la contribuţia suflătorilor.

Este cale lungă de la liedurile tinereţii lui Strauss, melodice şi strălucitoare, până la aceste extraordinare patru lieduri, cântecul de lebădă al unui înţelept, un artist rafinat, care îmbracă muzica poeziilor într-o orchestraţie de o rară măiestrie. Sunt trei lieduri după poezii ale lui Hermann Hesse: Primăvara, Septembrie şi La culcare, iar ultimul lied este după poezia lui Joseph von Eichendorff: În strălucirea purpurie a amurgului. Cel care are meritul de a le fi înmănunchiat într-o singură lucrare, care a pus şi titlul: Ultimele patru lieduri, era un foarte bun prieten al lui Strauss, Ernst Roth, şef editor la Boosey & Hawkes, o celebră editură de note muzicale. Cuvintele de prezentare ale fiecărui lied ar fi prea sărace faţă de ceea ce poate face audiţia unei astfel de îngemănări măiastre dintre muzică şi poezie. Se poate spune că sunt ultimele licăriri postromantice din muzica unui mare compozitor. A compus liedurile în 1948, un an înainte de a muri (septembrie 1949). Solistă va fi soprana Sorina Silvia Munteanu.

Concertul simfonic se va încheia cu simfonia a VII-a a lui Antonin Dvořak. Simfoniile VII, VIII şi IX sunt culmea creaţiei simfonice a maestrului ceh. Primele două stau în umbra simfoniei „Din lumea nouă” care este cea mai populară. Totuşi, fiecare dintre cele trei arată un alt aspect al personalităţii compozitorului. Vineri, în sala Capitol vom asculta o lucrare foarte ambiţioasă în structură, furtunoasă şi cu un mesaj care se desprinde de şcoala cehă, devenind unul internaţional. Ea a fost terminată la 17 martie 1885, fiind executată în primă audiţie în aprilie, acelaşi an, la St.James`s Hall din Londra. A purtat şi numărul 2, fiind a doua publicată dintre simfoniile sale. Dacă succesul a fost extraordinar, publicarea a fost un coşmar. 

Editorul german, Fritz Simrock a făcut totul pentru a-i creea dificultăţi şi a-l irita pe compozitor. Întâi a spus că nu poate publica lucrarea fără să aibă reducţia la două piane. Germanului nu-i convenea numele ceh de Antonin, ci dorea ca semnătura să fie Anton. La fel, titlul să fie în limba germană. Dorea ca dedicaţia pentru Societatea Filarmonică din Londra să fie omisă de pe partitură. În cadrul acestor cereri discriminatorii, pe care le poţi întâlni şi azi, Dvořak i-a cerut nişte bani în avans.  Simrock i-a oferit 3000 de mărci, care era un preţ derizoriu. La auzul ofertei, compozitorul i-a răspuns că alţi editori ar fi bucuroşi să-i ofere dublu. Simrock, nervos, i-a dat 6000.

Tot sub conducerea dirijorală a lui Walter Hilgers vom audia un concert primăvăratic  sâmbătă, 2 aprilie, protagonişti fiind orchestra simfonică şi doi dintre membrii ei, în postură de solişti. Radu Ţaga va interpreta Concertul pentru fagot şi orchestră în fa major op. 75 de Carl Maria von Weber, iar Corneliu Meici va fi solist în Concertul pentru trompetă şi orchestră în mi bemol major de Johann Nepomuk Hummel. La final – un cadou de primăvară, Simfonia a V-a în si bemol major de Franz Schubert.

Născut în noiembrie 1786, dintr-o familie de muzicieni, Carl Maria von Weber, care a moştenit titlul de baron de la tatăl său, a fost unul dintre reprezentanţii de seamă ai romantismului în Germania. A fost nu numai compozitor, ci şi dirijor, pianist şi critic muzical. Trebuie să amintim că romantismul timpuriu, al cărui reprezentant a fost, s-a oglindit şi în viaţa sa destul de aventuroasă. Cheltuia peste posibilităţi, savura viaţa din plin, fapte care-l determină pe rege să-l arunce în închisoarea datornicilor. Chiar şi articolele critice pe care le scria erau marcate de dominaţia sentimentelor şi de hiperbolizarea trăirilor sufleteşti.

Probabil că lui i se datorează obiceiul de a se scrie note explicative în programele de sală în legătură cu lucrările ce vor fi cântate. Maximilian I, Regele Bavariei, i-a comandat lui Weber două concerte pentru clarinet. Succesul lor i-a determinat pe unii membrii ai orchestrei de la curte să-l roage să scrie şi pentru ei concerte. Singurul care l-a convins a fost fagotistul Georg Friedrich Brandt, elev al marelui fagotist — Georg Wenzel Ritter. Brandt l-a interpretat în marile oraşe din Germania, dar Weber l-a ascultat abia în februarie 1813, la Praga, fiind mai tot timpul plecat în turnee de concerte. Mai există un concert pentru fagot compus de Weber, intitulat Andante e Rondo Ungarese. Muzicologii spun că ar fi fost iniţial compus pentru violă.

În continuare să aflăm câteva informaţii despre Hummel, un compozitor ale cărui lucrări sunt plasate în perioada de trecere de la clasicismul muzical la romantism. El s-a născut în anul 1778 la Pressburg, Bratislava de azi. La 8 ani a luat lecţii de la Mozart, care era impresionat de abilităţile sale muzicale. Mai apoi s-a întâlnit cu Haydn, care a compus pentru el o sonată pe care a interpretat-o la Hanovra. Haydn l-a felicitat şi i-a dat o guinee, o monedă de aur britanică pe vremea aceea. L-a cunoscut şi pe tânărul Beethoven şi cu toate că prietenia dintre ei a cunoscut suişuri şi coborâşuri, mai apoi amândoi s-au reconciliat manifestându-şi respect reciproc.

A legat multe prietenii cu marii artişti ai vremii, printre care şi cu Goethe, ceea ce i-a lărgit mult orizontul artistic. Dacă la maturitate era un muzician şi compozitor foarte apreciat, după ce a dispărut- în mod ciudat- nu i s-au mai cântat lucrările timp îndelungat. În anii din urmă i s-a redescoperit valoarea; ca urmare, apare tot mai des pe afişele de concert. A avut merite deosebite şi prin faptul că a contribuit cu iniţiative şi cu unele intervenţii pentru implemetarea legii de pensionare a artiştilor. A organizat concerte în beneficiul artişilor săraci şi a luptat împotriva furtului intelectual. Concertul pentru trompetă a fost compus pentru Anton Weidinger, celebru virtuoz şi inventator, în decembrie 1803. Prima audiţie a marcat intrarea lui Hummel la orchestra curţii Prinţului Esterházy,  loc părăsit de Haydn. Deşi a fost scris în mi major, concertul este mereu interpretat în mi bemol major, o tonalitate mai accesibilă pentru digitaţia la trompetele moderne.

În 1816, Schubert compune două simfonii, destul de diferite. Prima, în do minor, se mai numeşte şi tragica, în principal datorită influenţei compoziţiilor beethoveniene, cealaltă, în si bemol major, face câţiva paşi înapoi şi realizează o lucrare veselă, plină de elan, ce ne aduce aminte de ultimele simfonii mozartiene. Este simfonia V-a, o simfonie lirică, care, deşi ne aminteşte de Mozart, ne prezintă totuşi un compozitor cu o personalitate conturată şi originală. Practic, această lucrare este adevăratul punct de pornire spre libertatea de expresie în simfonism a lui Schubert. Absenţa percuţiei, a clarineţilor şi trompetelor, dezvăluie intenţia de a construi o lucrare fără accente dramatice. Este  o muzică amabilă şi strălucitoare. Ea ne poartă în plină primăvară.

Mircea Tătaru