Ne găsiți și pe:
pergole retractabile

Psihologie

DEZVOLTARE PERSONALĂ. Cum să scăpăm de plictiseală

Publicat

pe

Dacă viața în esența ei naturală ar fi trăită ca valoare pozitivă și cu un conținut real, nu ar exista plictiseală … simpla noastră existență ne-ar împlini și satisface.
De cele mai multe ori, descoperim că simțim o plăcere, o senzație de bucurie deplină și de împlinire interioară mult mai evidente atunci când lăsăm lucrurile să curgă simplu, observând plusurile și bucurându-ne de lucrurile mărunte, decât atunci când ne străduim cu orice preț să facem ceva, să atingem un obiectiv sau când suntem angajați într-o activitate pur intelectuală.

Potrivit psihologului Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI), plictiseala este un sentiment comun, iar a te simți nemulțumit de o activitate sau neinteresat de ea poate duce la plictiseală. “Plictiseala poate apărea atunci când ne simțim energici, dar nu avem unde să ne direcționăm energia. Poate apărea și atunci când avem dificultăți în concentrarea asupra unei sarcini. Plictiseala este o problemă frecventă în rândul copiilor și adolescenților. În unele cazuri, ei se pot plânge de plictiseală atunci când nu se simt în confort să rămână cu atenția asupra gândurilor sau sentimentele lor”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.

Care sunt simptomele plictiselii?
1.    Plictiseala este marcată de un sentiment de ”gol”, precum și de un sentiment de frustrare față de acest gol. Când ne plictisim, este posibil să avem o atenție limitată și lipsă de interes față de ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Este posibil să ne simțim apatici, obosiți, nervoși sau iritați.
2.    Plictiseala poate fi definită în termeni de atenție: conform Eastwood, apare atunci când nu suntem capabili să ne atragem atenția cu informații interne sau externe (gânduri și sentimente și, respectiv, stimuli de mediu) necesare pentru participarea la o activitate satisfăcătoare.
3.    Într-un studiu (Eastwood și colab., 2007), 204 studenți au completat chestionare despre susceptibilitatea lor la plictiseală și despre emoțiile lor și au răspuns inclusiv la întrebări despre descrierea sentimentelor și concentrarea externă. Studenții care au spus că au suferit de mai multă plictiseală s-au concentrat mai mult pe exterior și au raportat dificultăți în identificarea emoțiilor lor.

Ce cauzează plictiseala?
Potrivit psihologului Laura Maria Cojocaru, oamenii identifică și experimentează plictiseala în mod ușor diferit. Aceasta poate să apară din cauze ca:
1.    odihnă sau nutriție inadecvată
2.    nivel scăzut de stimulare mentală
3.    lipsa de alegere sau control asupra activităților zilnice
4.    lipsa unor interese recreative diversificate
5.    percepție slabă asupra timpului
6.    pierderea interesului
7.    instrucțiuni confuze
8.    frica de a greși
9.    repetarea unei activități pentru prea mult timp
10. senzația de a nu reuși noi activități sau noi abordări ale activității

Cine riscă să se plictisească?
Specialistul este de părere că aproape toată lumea experimentează plictiseala din când în când. Unele grupe de vârstă ar putea experimenta mai multă plictiseală decât altele.
a.    Copiii – un copil plictisit poate dori să fie angajat într-o activitate și poate fi ușor angajat atunci când îi oferim ceva „distractiv”, în timp ce un copil deprimat poate evita acest lucru.
b.    Adolescenții – ei se confruntă frecvent cu plictiseala. Deși li se oferă mai multă libertate de a alege ce să facă cu timpul lor, ei încă învață despre ei înșiși și despre interesele lor. Când nu știi clar unde, când și pe ce să te concentrezi, poți experimenta senzația de plictiseală.
c.    Adulții – dacă plictiseala interferează cu capacitatea noastră de a îndeplini sarcinile necesare sau ne îngreunează calitatea vieții, este indicat să discutăm cu un specialist, psihoterapeut, coach etc.

Cum este diagnosticată plictiseala și cum o putem trata?
“Plictiseala este un răspuns normal la unele situații. Însă, deși nu există teste pentru a diagnostica plictiseala, dacă aceasta durează perioade lungi de timp sau apare frecvent, poate fi un semn de depresie. Simptomele plictiselii și depresiei sunt uneori similare. Un psihoterapeut vă poate ajuta să faceți distincția între plictiseală și depresie și să beneficiați de abordarea și/sau tratamentul necesar. Nu există tratament specific pentru plictiseală (decât dacă implică o depresie). Cu toate acestea, există o mulțime de soluții dacă vă confruntați cu plictiseala. De exemplu, ar fi o idee să luați în considerare abordarea unor noi hobby-uri sau alte activități diversificate. A te alătura unui club cu o anumită tematică poate fi o modalitate bună de a împiedica apariția plictiselii. Cluburile de lectură, grupurile ”hobby” sau grupurile de dezvoltare personală sunt toate locuri excelente pentru a începe. Alăturarea la un grup comunitar sau de voluntariat care organizează diverse activități și ieșiri este o altă idee bună. În cazul copiilor, îi puteți ajuta să facă față sentimentelor de plictiseală atunci când apar. Când se plâng de plictiseală, încurajați-i să comunice. Abordați ceea ce simt fără a pune la îndoială validitatea sentimentelor lor. Făceți-vă timp pentru a-i ajuta să identifice cauzele plictiselii lor și să găsească soluții creative”, declară psihologul Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI)..

Pentru cele mai bune rezultate:
1.    Nu puneți la îndoială dacă „ar trebui” să se plictisească copilul dumneavoastră.
2.    Evitați să răspundeți la plângerile copilului dvs. de plictiseală cu nerăbdare sau anxietate.
3.    Puneți întrebări deschise pentru a le stimula creativitatea în găsirea de soluții interesante pentru ameliorarea plictiselii.
4.    Recunoașteți faptul că plângerea copilului dvs. de plictiseală poate fi modul lor de a încerca să vă atragă atenția sau de a cere să participe la o activitate.
5.    Ajutați-l pe copil să identifice orice alte probleme emoționale sau sentimente pe care le-ar putea identifica ca plictiseală.
6.    Ajutați-vă copilul să găsească o activitate antrenantă sau una la care să participați împreună.

Prevenirea plictiselii
Pentru a preveni plictiseala:
1.    Păstrați o evidență a circumstanțelor în care dumneavoastră sau copilul dvs. vă plictisiți. Rețineți momentul din zi, locul și activitățile care preced starea, astfel încât să puteți evita aceste circumstanțe sau să vă pregătiți pentru o posibilă plictiseală în viitor.
2.    Faceți sarcinile de rutină mai interesante prin adăugarea unui element unic.
3.    Combinați mai multe sarcini repetitive, astfel încât acestea să poată fi realizate împreună.
4.    Împărțiți sarcinile mai mari în unele mai mici și planificați pauze sau recompense la etapele cheie.
5.    Creați o listă de activități pe care să le faceți când vine plictiseala. Dacă copilul dvs. se simte plictisit, creați împreună această listă.
6.    Stabiliți o zonă specială în care singur/ă sau împreună cu copilul puteți desfășura activități rezervate ”luptei cu plictiseala”.
“Plictiseala este frecventă la toate vârstele, iar unele ”plictiseli” sunt inevitabile. Cu toate acestea, învățarea modului de a face față plictiseli de la o vârstă fragedă, ne dezvoltă abilități de rezolvare a problemelor care ne vor ajuta în viitor. Dacă plictiseala face parte dintr-o problemă mai mare, cum ar fi depresia, va trebui să contactați un specialist psihoterapeut/coach sau psihiatru, care să vă ofere o schemă de lucru personal sau de tratament. Dacă discutați cu un psihoterapeut despre sentimentele dvs., îl veți ajuta să vă înțeleagă nevoile și să se asigure că veți primi abordarea potrivită dumneavoastră”, conchide psihologul Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI).

Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI) și președinte și fondator al Asociației ”Generația Iubire” este Psihoterapeut şi Trainer în Programare Neuro-Lingvistică.

Imagine de Free-Photos de la Pixabay

Psihologie

DEZVOLTARE PERSONALĂ. Ce este frica de abandon și cum scăpăm de ea

Publicat

pe

Teama de abandon este, fără îndoială, una dintre cele mai frecvente și mai dăunătoare forme de anxietate și una dintre cele mai puternice manifestări de autosabotare și suferință emoțională.

Persoanele cu frică de abandon au tendința de a afișa comportamente și modele de gândire care le afectează profund relațiile personale. În consecință, teama de abandon poate fi devastatoare.

În cazul în care suferi de această afecţiune psihologică este aproape imposibil să menţii relaţii sănătoase pe durate lungi de timp. Aceasta se poate asemăna cu o frică paralizantă, care îţi va sabota involuntar relaţiile interumane.

Despre teama de abandon, hipnoterapeutul Eugen Popa, președintele Asociației Române de Hipnoză, afirmă “ Traumele legate de abandon includ, de multe ori, răni vechi, adesea experimentate în copilărie, când părinții au fost indisponibili din punct de vedere emoțional sau, în cazuri extreme, când s-a resimțit pierderea unui părinte. Sentimentul de nesiguranță și anxietatea, care pot acompania această teamă, duc adesea la consumul de substanțe și la comportamente abuzive, sabotând, astfel, intimitatea și siguranța pe care ți le dorești în relații.”

Cele 4 semne cheie care îți arată suferi de teamă de abandon:

Frică intensă: Ai putea observa o frică copleșitoare de a fi lăsat singur, chiar și pentru o perioadă scurtă. Aceasta este adesea însoțită de anxietate și suferință.

Dificultăți în relații: S-ar putea să ai dificultăți în a avea încredere în ceilalți, temându-te că te vor părăsi. Acest lucru poate duce la dificultăți în a forma și menține relații.

Imagine negativă de sine: Ai putea crede că nu ești demn de iubire sau atenție, ceea ce duce la sentimente de dispreț față de tine însuți.

Instabilitate emoțională: Schimbări de dispoziție sau reacții emoționale bruște și intense pot fi o apariție frecventă.

Milioane de oameni se luptă cu teama de abandon în relația de cuplu. Poate este cea mai evidentă manifestare a acestei traume.

Când vine vorba de relații, poți recunoaște teama de abandon dacă ai mai multe dintre următoarele comportamente:

Te atașezi rapid – chiar și în cazul partenerilor indisponibili emoțional sau relațiilor dificile

Lipsă de angajament deplin și puține relații pe termen lung

Rămâi în relații, oricât de nesănătoase ar fi

Te străduiești să pari greu de mulțumit și cucerit

Ai dificultăți în a experimenta intimitatea emoțională

Ești adesea gelos și nesigur pe orice apare în viața partenerului tău

Ai tendința să te gândești prea mult la lucruri pentru a afla semnificații ascunse

Ești hipersensibil la critici

Te obsedează orice greșeală pe care o faci în relație

Ești obsedat de ceea ce gândește partenerul despre tine

Îți vezi partenerul ca singura sursă de fericire și împlinire

Teama de abandon este o experiență foarte reală și foarte dureroasă, însă dacă înveți să practici autocompasiunea, poți reuși în timp cu răbdare și înțelegere, să depășești momentele în care se declanșează. Îmbunătățirea imaginii de sine și iertarea sunt de asemenea elemente favorabile construirii stimei de sine și eliminării fricii de abandon.

Acest proces  implică trei elemente principale:

Autocompasiune: în momentele dificile, fii mai blând și mai înțelegător cu tine, și mai puțin judecător și aspru evaluator. Știu, acest lucru pare simplu în teorie, dar este mult mai dificil în practică. Reține însă că, cu cât ai o atitudine mai caldă și de acceptare față de tine însuți și de luptele tale interioare, cu atât te vei simți mai puternic în fața circumstanțelor dificile

Conștientizare: A fi conștient înseamnă să nu te identifici excesiv cu gândurile și sentimentele tale. Când experimentezi teama de abandon, tendința este să ai o mulțime de gânduri răutăcioase față de tine însuți, perpetuând și dând putere acestei temeri. Imaginează-ți cum ar fi dacă ai putea recunoaște aceste gânduri și sentimente fără a le lăsa să te copleșească. Ai putea să ai o atitudine mai blândă față de tine și să lași aceste gânduri să treacă ca niște nori pe cer în loc să plutești printre ele?

Acceptare: Cu cât fiecare dintre noi poate accepta mai mult că suntem simpli oameni și, la fel ca toți oamenii, vom avea lupte de dus în viața asta, cu atât mai multă compasiune de sine și mai multă forță putem cultiva. Dacă îți poți aminti în mod constant că nu ești singurul și că suferința e parte din realitatea vieții, cu atât poți face față mai ușor stărilor și sentimentelor de frică de abandon.

„Este nevoie de curaj pentru ca cineva să fie dispus să vadă ce îi face rău și să facă față sentimentelor primare de abandon pe care le-a avut în copilărie, când nu avea control asupra situației sale. Cu toate acestea, dacă ești capabil să faci față acestor sentimente, te poți elibera esențial de multe dintre lanțurile trecutului tău și de teama de abandon. Poți deveni un adult sigur pe tine, care este capabil să creeze noi povești și noi relații în care se simte în siguranță, se simte văzut, liniștit, iubit și acceptat.” ne asigură Eugen Popa.

Eugen Popa este unul dintre cei mai cunoscuţi şi bine pregătiţi traineri din România şi preşedintele Asociaţiei Române de Hipnoză. De-a lungul carierei s-a specializat atât în metode de terapie și dezvoltare personală Occidentale (Hipnoză, NLP, Mindset, Habits, Psihologie Pozitivă) cât și Orientale (Meditație, Yoga, Spiritualitate), fiind astăzi un trainer holistic în toată puterea cuvântului. Studiile sale l-au purtat pe trei continente, în Europa, Asia și Statele Unite, iar până în prezent a susţinut conferinţe, traininguri şi workshop-uri în Thailanda, Statele Unite ale Americii, Brazilia, Turcia, Grecia, Anglia, Germania etc., la care au participat mii de oameni.

Citeste mai mult

Psihologie

DEZVOLTARE PERSONALĂ. Cum abordăm manipularea emoțională ca să nu ne afecteze viața de zi cu zi

Publicat

pe

Mulți dintre noi avem în viața noastră persoane care par mereu să se simtă nedreptățite, lipsite de putere și care dau vina de fiecare dată pe cineva pentru ceea ce trăiesc. Acestea cred, în general, că viața li se întâmplă în afara controlului personal. Poate că ești chiar tu unul dintre aceștia, poate lucrezi cu cineva așa sau poate că ești căsătorit cu unul.

Mentalitatea de victimă este o modalitate de a privi viața, o orientare automată către sentimente de nedreptățire. Această mentalitate îi face pe oameni să se simtă lipsiți de putere în fața circumstanțelor și să se asigure că, orice s-ar întâmpla, niciodată nu este vina lor (inclusiv trăsăturile de personalitate pe care nu au capacitatea de a le schimba în ei înșiși).

Angela Nuțu, psihoterapeut și coach: „Mentalitatea de victimă este convingerea că, în orice situație dată, ești victima. Este percepția și concluzia pe care o tragi în cazul în care te plasezi ca victimă și pe alții ca făptuitori. În cei 20 ani de coaching, am învățat că două lucruri nu îi plac niciunui om: 1) să fie numit „victimă” și 2) să interacționeze cu o „victimă”. Să clarificăm: există o diferență între a fi cu adevărat o victimă a traumei sau a unui eveniment tragic în viață, și a trăi cu o mentalitate de victimă (o atitudine sau dispoziție care determină modul în care o persoană vede, răspunde și interpretează situațiile). Am întâlnit mulți oameni care au trecut prin traume și care depun efortul necesar pentru a duce o viață productivă după acestea.”

Semnele unei mentalități de victimă includ adesea următoarele:

Dai vina pe alții pentru problemele și dificultățile tale

Ai o perspectivă negativă asupra vieții, anticipând și așteptând rezultate negative

Ești întotdeauna în căutarea validării, atenției și simpatiei celor din jurul tău

Fugi de responsabilități și îi lași pe ceilalți să decidă

Eviți să îți asumi răspunderea pentru acțiunile și alegerile tale

Ai constant sentimente de neputință, lipsă de putere și de control

Te autocompatimești

Ai o rezistență mare la schimbare

O mare parte din modul în care gândești și acționezi ca adult este rezultatul credințelor pe care le-ai creat despre tine și despre lume în timpul copilăriei. Persoanele cu o mentalitate de victimă în relații pot să fi avut modul de gândire al victimei modelat pentru ei de către îngrijitorii lor; mai ales dacă au avut un părinte anxios sau cu diverse dependențe.

Copiii crescuți de părinți cu probleme emoționale sau dependențe sunt adesea victime ale abuzului și/sau neglijării, ceea ce îi face să simtă că lumea nu este un loc sigur. Chiar dacă în cele din urmă cresc și pot avea grijă de ei înșiși ca adulți, ei rămân totuși cu acel sentiment de nesiguranță, mai ales atunci când sunt într-o relație. Uneori, acești indivizi cresc pentru a deveni codependenți în relații.

Desigur, dacă îți dai seama că ești prins într-o mentalitate de victimă, există câteva lucruri cu care poți începe chiar acum pentru a face schimbări pozitive în viața ta:

Recunoaște gândurile și comportamentele negative: În primul rând, începe prin a fi conștient de gândurile și comportamentele tale negative. Este important să recunoști și să înțelegi aceste modele de gândire pentru a începe să le schimbi.

Asumă-ți responsabilitatea: În loc să dai vina pe alții sau pe circumstanțe externe, începe să-ți asumi responsabilitatea pentru propria viață.

Încurajează schimbarea: Este important să ai curajul să faci schimbări pozitive în viața ta pentru a putea să începi să ieși din rolul de victimă.

Caută suport: Nu ezita să ceri ajutor și suport din partea prietenilor, familiei sau unui profesionist în domeniul sănătății mintale. Terapia cognitiv-comportamentală poate fi utilă în schimbarea gândirii și comportamentelor asociate cu mentalitatea de victimă.

Setează obiective și acționează: Stabilește obiective realiste și începe să faci mici pași către atingerea lor. Este important să dezvolți o mentalitate de creștere și să fii dispus să îți asumi riscuri și să înveți din eșecuri.

Fii atent la limbaj: Înlocuiește cuvintele negative cu afirmații pozitive și încurajatoare. Fii atent la modul în care vorbești cu tine însuți și începe cu transformarea dialogului intern.

“Depășirea unei mentalități de victimă necesită o combinație de conștientizare de sine, introspecție și angajament față de creșterea personală. Prin recunoașterea și contestarea modelelor negative de gândire, asumarea responsabilității pentru acțiunile proprii, căutarea suportului din partea celor din jurul tău și dezvoltarea unei mentalități mai puternice, este posibil să te îndepărtezi treptat de mentalitatea de victimă și să adopți o abordare mai proactivă și mai puternică față de viață. Este un proces care necesită timp, efort și autoreflecție, dar cu dedicare și suportul potrivit, poți face progrese semnificative în depășirea mentalității de victimă și în traiul unei vieți mai împlinite.” concluzionează Angela Nuțu.

Angela Nuțu este Psihoterapeut și unul dintre cei mai cunoscuţi şi bine pregătiţi traineri din România, Vicepreşedinte al Asociaţiei Române de Hipnoză. Are experiență de peste 10 ani în domeniul comunicării și al instruirii adulților și de peste 15 ani în domeniul antreprenoriatului și al afacerilor. Membru Fondator al Asociației Române de Coaching, Formator acreditat ANC, Trainer acreditat NLP și  Psihoterapeut.

Citeste mai mult

Psihologie

PSIHOLOGIE. Cum ne afectează Sindromul Impostorului

Publicat

pe

Într-o lume în care standardele și așteptările sunt mereu în creștere, mulți dintre noi ne confruntăm cu un fenomen psihologic insidios cunoscut sub numele de sindromul impostorului.

Această afecțiune îi face pe cei care o experimentează să se simtă ca și cum nu ar fi vrednici de succesele sau realizările lor, chiar și atunci când acestea sunt evidente pentru toți ceilalți.

Sindromul impostorului este experiența psihologică în care te simți ca un fals sau un impostor, în ciuda oricărui succes autentic pe care l-ai realizat. Poate apărea în contextul muncii, relațiilor, prieteniilor dar și în orice alt context al vieții.

Despre cum recunoști acest tipar psihologic, hipnoterapeutul Eugen Popa, președintele Asociației Române de Hipnoză, afirmă: „Imaginează-ți că ai obținut un loc într-o echipă de proiect sau ai primit o promovare la locul de muncă. În loc să te simți mândru și împlinit, te cuprinde o senzație de disconfort și neliniște. Chiar dacă ceilalți îți spun că meriți pe deplin aceste reușite, tu te simți ca și cum ai fi un impostor care a reușit să se strecoare printre ceilalți. „Am avut noroc. Nu am făcut mare lucru.” Îți sună cunoscut? Pe scurt, acest sindrom se manifestă prin acel sentiment pe care îl ai atunci când simți că nu aparții unui loc sau unei situații, atunci când simți că parcă „nu meriți” sau că nu ți se cuvine ceva, teama de a nu fii „descoperit”, teama că ceilalți vor „afla”, „ce ești tu cu adevărat”, „adevărata” ta față”.

Sindromul impostorului este un fenomen psihologic care a fost descris pentru prima dată în anii 1970 de către psihologi Pauline Clance și Suzanne Imes, care au observat că mulți oameni de succes se simt, în secret, nesiguri în privința capacităților lor.

Studiile ulterioare au confirmat că sindromul impostorului este o problemă reală, care afectează o gamă largă de persoane, indiferent de statutul socio-economic sau realizările profesionale. Este adesea asociat cu perfecționismul și autodisciplina excesivă și poate avea un impact negativ asupra stimei de sine și bunăstării mentale.

Cum recunoști Sindromul Impostorului?

Autocritica excesivă: Persoanele care suferă de sindromul impostorului sunt adesea prea dure cu ele însele, punându-și mereu la îndoială abilitățile și realizările lor. Chiar dacă obțin rezultate bune, se vor concentra asupra defectelor și eșecurilor lor.

Perfecționismul exagerat: Cei afectați de acest sindrom se străduiesc întotdeauna să atingă standardele cele mai înalte și să nu facă niciodată greșeli.

Frica de eșec: Persoanele cu sindromul impostorului se tem constant că vor fi descoperite ca impostori și că vor eșua în cele din urmă. Această frică îi poate împiedica să-și asume noi provocări și să-și îndeplinească potențialul.

Compararea constantă: O persoană afectată de sindromul impostorului se compară mereu cu ceilalți și se simte mereu inferioară. Chiar și atunci când este apreciată sau recunoscută pentru realizările sale, va găsi întotdeauna pe cineva care pare să fie mai talentat sau mai capabil.

Disocierea succesului: Când au succes, persoanele afectate de sindromul impostorului îl atribuie adesea norocului sau circumstanțelor externe, refuzând să recunoască propriile lor eforturi și talente.

Teamă de a se promova: Ezită să-și promoveze propriile realizări sau să se afirme în fața altora, de teama că vor fi percepuți ca fiind aroganți sau că vor fi dezvăluiți ca impostori.

Stres și anxietate: Sindromul impostorului poate duce la niveluri ridicate de stres și anxietate, pe măsură ce persoanele se luptă să facă față presiunii de a se menține la nivelul așteptărilor lor exagerate.

„Sindromul impostorului nu are o încadrare clinică, ci este un tipar psihologic, care însă poate avea un impact semnificativ asupra stimei de sine și bunăstării mentale. Este important să recunoaștem și să conștientizăm aceste simptome pentru a putea să ne gestionăm mai bine sentimentele și să ne depășim fricile și îndoielile. Prin acceptarea și îmbrățișarea propriei noastre valori și realizări, putem învinge sindromul impostorului și să ne trăim viața cu încredere și autenticitate” recomandă Eugen Popa.

Eugen Popa este unul dintre cei mai cunoscuţi şi bine pregătiţi traineri din România şi preşedintele Asociaţiei Române de Hipnoză. De-a lungul carierei s-a specializat atât în metode de terapie și dezvoltare personală Occidentale (Hipnoză, NLP, Mindset, Habits, Psihologie Pozitivă) cât și Orientale (Meditație, Yoga, Spiritualitate), fiind astăzi un trainer holistic în toată puterea cuvântului. Studiile sale l-au purtat pe trei continente, în Europa, Asia și Statele Unite, iar până în prezent a susţinut conferinţe, traininguri şi workshop-uri în Thailanda, Statele Unite ale Americii, Brazilia, Turcia, Grecia, Anglia, Germania etc., la care au participat mii de oameni.

Citeste mai mult

Articole recente

TIMIȘOARA Vremea

Cele mai citite