Ne găsiți și pe:
pergole retractabile

Spiritualitate

El Camino – al treilea mare pelerinaj din lume după Ierusalim și Roma

Publicat

pe

El Camino, adică „drumul” sau „calea”, în limba spaniolă, se așterne direct sub Calea Lactee. Acesta are aproximativ 900 km și începe în Franța, din Saint-Jean-Pied-de-Port, traversează Pirineii, traversează Spania de la Est la Vest până când ajunge la o superbă și vestită catedrală, numită Santiago de Compostela, unde sunt îngropate rămășițele pământești ale Sfântului Iacob.

Acest traseu atrage anual 150 000 de pelerini și aproape 3 milioane de turiști, numărul acestora fiind în continuă creștere. Motivațiile lor sunt diferite: natura, cultura, întâlnirile, aventura, provocarea fizica și redescoperirea bucuriilor simple.

Media numărului românilor care participă la acest pelerinaj este de 40-50 anual. Se consideră că numărul este atât de mic din cauza faptului că sunt puțini aceia care au aflat de existența lui.

Unul dintre românii care au parcurs deja “El Camino” este profesorul de yoga acreditat internațional Dana Țupa, fondatorul Purna Yoga Academy – prima şcoală de yoga din România acreditată de Yoga Alliance International USA. Aceasta afirmă că fiecare om ar trebui să parcurgă acest drum iniţiatic cel puţin o data în viaţă, deoarece va primi răspunsuri la unele dintre cele mai profunde întrebări despre viaţă şi despre cine suntem cu adevărat.
 
“Am simţit o chemare puternică, trebuia să fac asta”

Profesorul internaţional de yoga Dana Ţupa aminteşte că atunci când s-a decis să parcurgă El Camino, s-a trezit brusc într-o noapte şi a simţit o chemare puternică că trebuia să facă acest lucru. „Vocea” a fost atât de puternică încât a doua zi a început pregătirile pentru călătoria iniţiatică. “Experienţa m-a învăţat că, dacă plec de acasă, trebuie să încui uşa şi să îmi planific încotro merg, ce rute aleg, ce îmi doresc să obţin de la acea călătorie. În cazul El Camino, toate principiile mele de viaţă s-au întors pe dos. Ştiam că trebuie s-o fac, deoarece o revelaţia urma să apară în viaţa mea, iar scopul era clar: acela de a petrece, ca în fiecare an, timp cu mine însămi, în care să mă descopăr, să învăţ lucruri noi şi, de ce nu, să lărgesc cercul meu de confort. Asta cu atât mai mult cu cât, cei apropiaţi, care mă cunoşteau, încercau să mă oprească, din „spirit de protecţie” pentru efortul pe care urma să îl fac. Ştiam clar că niciun fir de iarbă nu se mişcă fără Voia Divină, aşa că m-am abandonat călătoriei şi … am început să experimentez. Spre deosebire de alte exerciţii de viaţa în care avem tendinţa să ne răzgândim, în acest caz eram de neclintit. Trebuia să parcurg acest drum”, aminteşte Dana Ţupa.
 
De ce trebuie să facem această călătorie cel puţin o data în viaţă?

Se spune că atunci când parcurgi El Camino, nu vei simţi singurătatea, deoarece este încărcat cu energia pelerinilor de multe sute de ani, iar în orice moment al călătoriei vei simţi prezenţe trecute şi viitoare. “Este printre foarte puţinele puncte energetice de pe Planetă, altul fiind Triunghiul Bermudelor şi, da, într-adevăr, este străbătut de urme energetice ale trecutului şi viitorului. Practic, exact cum am auzit şi în multe legende şi am văzut în mai multe filme SF, precum experienţele din interiorul Triunghiului Bermudelor, există momente pe care mintea noastră subconştientă le percepe ca unirea dintre trecut, prezent şi viitor”, declară profesorul Dana Ţupa.

Totodată, profesorul de yoga afirmă că, din punctul său de vedere, traseul poate fi împărţit în trei mari etape – etapa fizică, etapa minţii şi etapa sufletului.

Etapa fizică. Se întinde, de regulă, de la St. Jean Pied de Port (Franţa) până la meseta (câmpii de zeci de kilometri). Este faza în care pelerinul se confruntă cu propriile limite fizice, dureri musculare şi de articulaţii şi îşi aduce aminte de anumite părţi ale corpului despre care uitase că există. “A fost partea în care am învăţat cum să-mi ascult corpul în mişcare, să îl înţeleg şi mai ales să folosesc şi să dozez cu inteligenţă resursele proprii. O consider etapa pregătitoare, temelia sau baza întregii călătorii”, poveşteste Dana Ţupa.

Etapa minţii. Se întinde pe toată meseta (zona de câmpie), iar pelerinul se confruntă aproape într-un mod brutal cu limitările sociale asupra minţii “maimuţă”, care se agaţă cu disperare de noi subiecte, imagini sau sunete. “Totul este atât de plictisitor în aceste meseta, încât aveam ca alternative, fie să găsesc o companie și să continui sporovăiala minții și a limbii, fie să ascult muzică de meditație, fie să rămân în tăcere, observând jocul minții şi căutând liniștea. Am ales ultima variantă, astfel că fiecare pas îl făceam atentă la respirația, care-și urma cursul etern, neuitând să mă abandonez pe cât posibil clipă de clipă Universului, Infinitului. Pe măsură ce lăsam gândurile să vină și să plece, fără a le da curs, mintea intra într-o stare de liniște, simțind mai intens ceea ce se petrecea în jurul meu. Era aidoma unei stări hipnotice, în care mintea cuprindea mai mult şi mai mult decât era obișnuită, într-o claritate de cristal. Nu credeam vreodată că voi putea spune că plictisitoarele mesetas sunt de fapt atât de frumoase. Aici am înțeles încă o data că oamenii se plictisesc de fapt cu ei înșiși, acesta fiind poate unul dintre motivele pentru care caută companie. Odată ce reușești să liniștești mintea, poți crea, proiecta, sau vizualiza cu succes tot ceea ce dorești să obții, poți simți pe deplin o pace și o liniște dătătoare de energie și de viață”, aminteşte Dana Ţupa.

Etapa sufletului. Este faza în care liniștea minții se transformă în pacea sufletului. “O stare de sfințenie și de sacru se resimțea în tot ce mă înconjura, natura însăși rămânea încremenită de uimire și de respect pentru atâta măreție câtă se revărsa peste acele locuri. Mă regăseam mică și plină de uimire în tot ceea ce mă înconjura, eram aidoma unui copil care se uită cu o curiozitate nesfârșită la VIAȚA ce palpita în jurul meu, parcă altfel decât o văzusem până atunci. Cu cât rămâneam mai mult în pace și în liniște, cu atât reușeam să mă adâncesc în mine și să simt mai multă recunoștință pentru ceea ce fremăta cu ardoare în adâncul tainic al inimii, părticică unică pe care fiecare o purtăm cu noi.

Constatam cu uimire cum pașii mei se încetineau din ce în ce mai mult, simțind nevoia să am un ritm aparte de ceilalți, în care să mă bucur de fiecare fărâmă de drum, să respir lumina Soarelui și să mă odihnesc în brațele naturii. De multe ori realizam că nu știu unde sunt pe acel drum, nu aveam noțiunea timpului, deși ceasul îmi era la mână. În această fază am simţit cum însuşi drumul (El Camino) mi-a dăruit un tovarăş de … drum devotat, ce m-a însoțit cu o înțelegere deplină, oferindu-mi ajutorul tăcut, dăruindu-mi liniștea, spaţiul și confortul necesar meditației, introspecției. Eram recunoscătoare Universului pentru acest dar, întrucât nu mai aveam grija drumului și nici nu mai trebuia să fiu atentă la semnele îndrumătoare către destinația zilei”, conchide Dana Ţupa.

Citeste mai mult
Click pentru a comenta

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spiritualitate

Săptămâna Luminată se încheie cu Duminica Tomii sau Paștile Mic

Publicat

pe

Duminica Tomii este o zi de pomenire a morților. În prezent, de Paștele Blajinilor, fiecare familie merge la cimitir, aducând colivă, ouă roșii, cozonac, pască. Ele sunt sfințite de preot și împărțite femeilor, copiilor sau oamenilor sărmani prezenți la această pomenire.

În tradiția poporului român se vorbește despre Paștele Blajinilor, care în unele zone etnografice era serbat în Duminica Tomii, iar în altele a doua zi, lunea. În trecut, de Paștele Blajinilor, românii se adunau prin poieni și dumbrăvi, se așezau pe iarbă și se bucurau mâncând ouă roșii, pască, miel fript și bând vin sau rachiu fiert, îndulcit cu miere. Nimeni nu lucra de Paștele Blajinilor.

Ziua era ținută prin nelucrare pentru ca pământul să rodească. În timp, Paștele Blajinilor a fost asimilat cultului funerar românesc. În prezent, prin „blajini” sunt desemnați morții din familia fiecăruia. În trecutul nu foarte îndepărtat, în Moldova, femeile mai în vârstă strângeau ouăle vopsite la Paști, le duceau în grădină și le dădeau de-a dura pe iarbă. Le culegeau copiii ca pomană pentru sufletele celor trecuți la Domnul.

Strămoșii noștri credeau și ei în existența unor oameni de odinioară care nu s-au remarcat prin puterile lor fizice, ci prin virtuțile creștine. Acestea i-au făcut vestiți peste mări și țări.

Numele lor variază: li se spune blajini în Moldova, rohmani în Bucovina, răgmani în Maramureș. Cele mai multe informații despre ei le găsim în culegerile vechi de folclor întreprinse de Elena Niculiță Voronca și Simion Florea Marian, care era și preot. Informațiile sunt disparate – situație tipică pentru viziunea despre lume a omului arhaic. Legendele nu au coerența unei teorii, din simplul motiv că țăranul român își explica lumea prin povești, nu prin enunțuri abstracte și reci. Legendele, de multe ori, se contraziceau sau se completau ca piesele unui joc de puzzle.

De aceea, despre originea blajinilor întâlnim mai multe versiuni. Ce erau ei în mentalitatea autohtonă, arhaică? Un popor creștin – „un neam tare bun de oameni”, „nu fac stricăciune nimănuia” -, care viețuia într-un tărâm îndepărtat: unii credeau că trăiesc sub pământ, alții în ostroavele mărilor sau chiar în pustietate. Neavând case, viețuiau la umbra pomilor. Principala trăsătură a lor era evlavia față de Dumnezeu: postesc mult și se roagă continuu. Sunt buni la inimă, blajini. Ducând o viață sfântă, când mor, merg neabătut spre rai.

Mai ales în Bucovina și Moldova, românii credeau că, neavând calendar, blajinii nu știu în ce dată cade Paștele − cea mai importantă sărbătoare a lor. Româncele îi ajutau și se considera că este o mare greșeală să faci altminteri: strângeau într-o sită sau covățică cojile de la ouăle pe care le foloseau pentru pregătirea pascăi și a diverselor prăjituri și copturi, iar în sâmbăta de dinaintea Învierii Domnului le aruncau pe o apă curgătoare.

Credeau cu tărie că, purtate de râuri, cojile vor ajunge în Apa Sâmbetei – des întâlnită în basmele românești -, care le va duce în tărâmul blajinilor. Văzându-le, aceștia se bucurau cu negrăită bucurie și începeau și ei să prăznuiască Învierea Domnului. În unele legende românești, româncele gospodine nu doar îi înștiințau pe blajini de venirea Paștelui, ci îi și hrăneau: din cojile ajunse în țara lor se fac la loc, prin minune, ouă întregi din care mănâncă nu mai puțin de doisprezece blajini deodată.

Citeste mai mult

Spiritualitate

Izvorul tămăduirii – ziua în care se sfințesc apele

Publicat

pe

Izvorul tămădiurii, sarbatoare inchinata Maicii Domnului, este praznuita in vinerea din Saptamana Luminata, prima dupa Sfintele Pasti.

La originea acestei sarbatori se afla o minune petrecuta in apropierea Constantinopolului. Potrivit Traditiei, un orb a primit vederea dupa ce s-a spalat cu apa unui izvor din jurul acestui loc. Orbul ajunge la izvor datorita imparatului Leon (457- 474), pe atunci neincoronat, care implineste descoperirea facuta de Maica Domnului: „Nu este nevoie sa te ostenesti, caci apa este aproape. Patrunde, Leone, mai adanc in padure si, luand cu maini apa tulbure, potoleste cu ea setea orbului si unge cu ea ochii lui cei intunecati”.

Mai tarziu, cand Leon ajunge imparat, ridica pe locul unde s-a petrecut minunea o biserica cu hramul „Izvorul Tamaduirii”. Aici primeste vindecare de o boala grea si imparatul Justinian (526-575), care ridica drept multumire o biserica si mai mare. Biserica zidita de imparatul Justinian a fost distrusa in anul 1453, de turci.

Izvorul tamaduirii din timpul lui Leon se pastreaza si in zilele noastre. Credinciosii care merg la Istanbul (numele nou al vechii cetati a Constantinopolului), se pot inchina in biserica Izvorului Tamaduirii. Actuala constructie este din secolul al XIX-lea, dar la subsolul acesteia se afla un paraclis din secolul al V-lea, unde exista izvorul cu apa tamaduitoare din trecut.

De Izvorul Tamaduirii se sfintesc apele

De Izvorul Tamaduirii, se sfintesc apele, slujba cunoscuta sub denumirea de Aghiasma Mica. Termenul „aghiasma” vine de cuvantul grecesc „aghiasmos”, care isi are originea in cuvantul „aghios”(sfant). „Aghiasmos” se poate traduce si ca slujba de sfintire, dar si ca apa sfintita. Astfel, atunci cand spunem „voi face o aghiasma”, intelegem slujba, iar cand spunem „voi bea un pic de aghiasma”, ne referim la apa sfintita.

Sunt insa si persoane care sustin ca termenul „aghiasma” vine de la „iazma”. In DEX, cuvantul iazma, iezme, cu sensul de „aratare urata si rea, naluca, vedenie”, este indicat ca si in DLR, cu etimologie necunoscuta.

Izvoare tamaduitoare la noi in tara

Maica Domnului a daruit si poporului roman izvoare tamaduitoare. Unul din acestea se afla la Manastirea Ghighiu din judetul Prahova, la mai putin de 5 km de municipiul Ploiesti. Potrivit Traditiei, episcopul sirian care a adus icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului in aceasta manastire (1958), a cerut iertare Fecioarei pentru ca a luat icoana din locul in care se afla, iar a doua zi, in locul in care s-a rugat, a aparut un izvor tamaduitor.

Un alt izvor cu apa vindecatoare se afla la Manastirea Dervent. Traditia spune ca acest izvor a tasnit din locul in care Apostolul Andrei a impuns piatra cu toiagul.

Alt loc binecuvantat cu apa tamaduitoare este izvorul de la Manastirea Horaicioara din judetul Neamt. Acest izvor a fost descoperit acum un secol, datorita rugaciunilor monahilor catre Maica Domnului de a le darui un izvor mai aproape de manastire. El izvoraste de sub muntele Feriga si se afla la 50 m de biserica manastirii.

Nu trebuie uitate izvorul de la Manastirea Cetatuia Negru Voda, din judetul Arges si cel de la Biserica Greaca din Braila, descoperit in anul 1863, in vremea efectuarii unor lucrari de constructie la sfantul lacas.

Citeste mai mult

Spiritualitate

Credincioșii ortodocși îl prăznuiesc pe Sfântul Gheorghe

Publicat

pe

Ziua de 23 aprilie, în calendarul ortodox, este marcată ca ziua Sfântului Gheorghe, o sărbătoare foarte importantă pentru creștin-ortodocși.

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a trăit pe vremea împăratului Diocleţian (284-305). S-a născut ca fiu al unor părinţi creştini, Gherontie Stratilatul şi Polihronia, care aveau să-şi sfârşească viaţa muceniceşte.

El a fost crescut, din fragedă vârstă, în dreapta credinţă. Tatăl său era originar din Capadocia şi slujise în oaste în Armenia. Rămas fără tată, Sfântul şi mama sa au plecat în Palestina, în cetatea Lida, locul de naştere al mamei sale, pentru că aveau rude şi multe averi acolo.

Ajuns la vârsta potrivită, fiind frumos la chip şi viteaz în luptă, prin osteneală, pricepere şi destoinicie, tânărul Gheorghe s-a făcut preţuit şi, îmbrăţişând viaţa de ostaş, a cucerit,, în scurtă vreme cele mai mari cinstiri, până şi demnitatea de duce, fiind în garda împăratului.

În anul 303 însă, împăratul Diocleţian, din îndemnul ginerelui său Maximian Galeriu, a început prigonirea creştinilor.

Cunoscând aceasta, Sfântul Gheorghe s-a înfăţişat îndată de bunăvoie înaintea împăratului Diocleţian şi, înaintea întregii curţi împărăteşti, a mărturisit deschis că este creştin şi că înţelege să slujească în oastea împăratului numai ca ucenic al lui Hristos. Uimit de această mărturisire, Diocleţian a dat poruncă să fie dus în temniţă şi pus la chinuri, ca să se lepede de credinţă.

Şi a fost Sfântul Gheorghe trecut prin toate chinurile muceniciei: loviri cu suliţa, bătăi la tălpi, lespezi de piatră pe piept, chinul la roată, groapă cu var, încălţăminte plină de cuie care îl înţepau în tălpi, băutură otrăvită, bătaie cu vine de bou şi altele. Toate acestea şi altele asemenea, Sfântul Gheorghe le-a îndurat cu bărbăţie, stând tare în credinţă, întărit şi păzit de harul lui Dumnezeu.

Văzând chinurile prin care trecea Sfântul Gheorghe şi că rămâne viu şi nevătămat, mulţi dintre cei de faţă s-au lepădat de idoli şi au venit la credinţa în Hristos, slăvind cu un glas pe Dumnezeul creştinilor. Mai mult, în vremea ţinerii lui în temniţă, Sfântul Gheorghe, atingându-se de un mort, l-a înviat. Însăşi împărăteasa Alexandra, soţia lui Diocleţian, văzând acestea, a crezut în Hristos şi şi-a mărturisit credinţa ei.

În cele din urmă, împăratul a încercat să-l înduplece, ademenindu-l cu cinstiri lumeşti, ranguri şi averi, dar Sfântul a ales să rămână pentru totdeauna cu Hristos. În faţa acestei mărturisiri, văzând că toate încercările lui sunt zadarnice, Diocleţian a dat poruncă să li se taie capetele, atât Mucenicului, cât şi împărătesei Alexandra şi celorlalţi ostaşi care crezuseră în Hristos.

Împărăteasa, însă, slăbind cu trupul, şi-a dat duhul în pace, înainte de mucenicie, iar Sfântul Gheorghe, fiind dus la locul hotărât, şi-a ridicat glasul şi s-a rugat cu căldură, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite. Astfel, rugându-se, cu bucurie şi-a plecat capul sub sabie şi a fost tăiat, în ziua de 23 aprilie 303, păzind până la capăt credinţa fără prihană şi luând cununa cea neveştejită din mâna lui Hristos, Domnul său.

Dintre toţi Sfinţii sărbătoriţi în lumea creştină, puţini au ajuns la faima de care s-a bucurat şi se bucură Sfântul Gheorghe, în poporul nostru. În satele şi oraşele ţării noastre, foarte multe biserici sunt ridicate în cinstea lui. Mulţi oameni, bărbaţi şi femei, îi poartă numele. De asemenea şi mai multe localităţi din ţară. Al treilea braţ al Dunării, în Deltă, se cheamă, Braţul Sfântul Gheorghe.

Se ştie, apoi, că din vechime ocrotitorul oştirii române este Sfântul Gheorghe. De asemenea, steagul Moldovei, trimis de Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt la Mănăstirea Zografu, din Muntele Athos, are chipul Sfântului Gheorghe doborând balaurul. Acest chip al Sfântului, doborând balaurul, a fost la noi ca un răsunet şi ca o chemare a poporului la lupta împotriva cotropitorilor.

Tradiții, superstiții, obiceiuri

Ca în mai toate sărbătorile creștine și în această zi sunt păstrate, mai ales la sate, o serie de tradiții, superstiții și obiceiuri.

Ca semn de sărbătoare, în ziua Sfântului Gheorghe, creștinii pun la porțile caselor crenguțe de fag, brazde cu iarbă verde sau  smocuri de iarbă în stâlpii de susținere ai porților.

Se spune, din bătrâni, că Sfântul Gheorghe, când vine, își leagă calul de un stâlp al porții și paște iarba.

Animalele, pentru a fi ferite de farmece, vrăjitorii și boli, sunt protejate cu crenguțe de leuștean puse la intrarea în grajduri.

Obiceiul de a pune crenguțe de fag și iarbă verde la porți are o dublă semnificație.

Pe de o parte, simbolizează venirea primăverii, verdele reprezentând renașterea naturii și trezirea la viață a vegetației. Pe de altă parte, crenguțelor cu muguri le sunt asociate puteri nebănuite de ocrotire a pășunilor și fânețelor împotriva duhurilor rele.

Chiar și cei ai casei, pentru a fi protejați de junghiuri rele și boli necruțătoare, trec prin fumul și flăcările unui foc aprins, iar vitele și casele se afumă, la rândul lor cu tămâie.

În tradiția populară, de Sfântul Gheorghe ard comorile pământului, ele putând fi văzute, iar cei care le caută nu trebuie să sufle niciun cuvânt pentru a le putea descoperi și ca nu cumva duhul comorii să-i amuțească.

Totodată, în noaptea de Sfântul  Gheorghe, fetele nemăritate pot vedea chipul ursitulului oglindit  într-un vas cu apă de izvor din care nu s-a băut, dacă stau goale între lumânări aprinse, așezate în formă de cruce.

O supersiție legată de Sfântul Gheorghe spune că de ziua Sfântului Gheorghe nu e bine să dormi, pentru că vei lua somnul mieilor și vei fi adormit tot anul.

Tot în ziua Sfântului Gheorghe, o altă superstiție spune că dacă te duci pe malul apei, stai culcat pe burtă și se întâmplă să vezi un pește, ai noroc tot anul.

Încă o superstiție spune că dacă în dimineața zilei de Sfântul Gheorghe, alergi înainte de a răsări soarele, o să fii sprinten și sănătos tot anul.

Ziua Sfântului Gheorghe nu aduce doar superstiții, ci și tradiții vechi, populare.

Se spune că Sfântul Gheorghe este protectorul ciobanilor și i se acordă astfel o atenție sporită prin ritualuri speciale. Un astfel de ritual cere ca, în seara de ajun a Sfântului Gheorghe, ușile și ferestrele de la grajduri  să fie unse cu usturoi, iar vitele să se afume cu tămâie. În fața ușilor se pune peste noapte o greblă cu dinții în sus pentru a alunga strigoii și duhurile rele.

De Sfântul Gheorghe se dau de pomană lapte, brânză și caș.

Citeste mai mult

Articole recente

TIMIȘOARA Vremea

Cele mai citite