Biserica Ortodoxă îl sărbăto­reşte vineri, 20 iulie, pe Sfântul și slăvitul Proroc Ilie Tesviteanul. El este unul dintre cei mai im­portanţi proroci ai Vechiului Testament şi se bucură de o săr­bă­toare cu cruce roşie în calendarul Bisericii noastre.

El s-a născut în Tesba Galaadului (de unde numele de Tesviteanul) şi a trăit în veacul al IX-lea î.Hr, în timpul regilor din dinastia Omri a regatului Israel: Ahab (871-852 î.Hr.) şi Ohozia (852- 851 î.Hr.) şi a fost înălţat la cer de Domnul în timpul regelui Ioram.

Sfântul Ilie era o persoană cu o înflăcărare cu adevărat divină. Puterea şi semnificaţia tulbură­toare a faptelor sale vin din perfecta lor adaptare la cerinţele Domnului. De aceea, el este model pentru noi toţi în ceea ce priveşte împlinirea voii divine şi în păs­trarea nealterată a adevăratei credinţe.

Din cartea IV Regi, capitolul 2, aflăm că Sfântul Proroc Ilie, după ce a lăsat ca urmaș pe Elisei, a fost luat de un car de foc și înălțat la cer, fără a trece prin moarte. Despre ridicarea la cer a profetului, Sfântul Ioan Gură de Aur susține că a fost îmbrăcat de Dumnezeu în haină îngerească, iar Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă: „Dumnezeu a arătat din vechime măririle minunilor și semnelor și S-a folosit de modul înnoirii, mutând spre alt chip de viață decât cel în trupul supus stricăciunii pe fericiții Ilie și Enoh, nu prin prefacerea firii, ci prin schimbarea conducerii și îndru­mării ei”.

Cinstea deosebită de care se bucură Sfântul Ilie înaintea lui Dumnezeu se vede în prezența sa pe Muntele Tabor alături de Moise, atunci când Mântuitorul S-a schimbat la Față înaintea ucenicilor Lui. Moise și Ilie au fost de față lângă Domnul în slavă, primul ca primitorul și dătătorul Legii, al doilea drept cel mai neînfricat luptător în apărarea credin­ţei într-un singur Dumnezeu. Prezenţa sa la Schimbarea la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos ne arată importanţa exemplului său de mărturisire a dreptei cre­dinţe, iar viaţa lui este mai ales un model anahoretic pe care îl oferă lumii monahale creştine.

Poporul dreptcredincios îl cinsteşte în mod deosebit şi îl consideră mare făcător de minuni, de aceea peste 120.000 de români îi poartă numele. Sfântul Proroc Ilie este ocrotitorul Forţelor Aeriene Române. Multe biserici din oraşele şi satele ţării noastre îl au ca ocrotitor.

Ziua în care se consumă mere

Potrivit tradiţiei, în dimineaţa zilei de Sfântul Ilie, se culegeau plante de leac, în special busuioc, se puneau la uscat în podurile caselor, sub streşini sau în cămări. Şi tot de Sfântul Ilie, erau adunate plantele întrebuinţate la vrăji şi farmece.

Femeile duceau în această zi busuioc la biserică, pentru a fi sfinţit după care, întoarse acasă, îl puneau pe foc, iar cenuşa rezultată o foloseau în scopuri terapeutice, atunci când copiii lor făceau bube în gură.

Tot tradiţia spune că nu era voie să se consume mere pâna la 20 iulie şi nici nu era voie ca aceste fructe să se bată unul de altul, pentru a nu cădea grindina, obiceiul acesta fiind păstrat şi astăzi. Tot în 20 iulie, merele, considerate fructele Sfântului Ilie, sunt duse la biserică pentru a fi sfinţite, crezându-se că numai în acest mod ele vor deveni mere de aur pe lumea cealaltă.

Tot de Sfântul Ilie, românii îşi aminteau şi de sufletele morţilor, în special de cele ale copiilor. Femeile chemau copii străini sub un măr, pe care îl scuturau ca să dea de pomană merele căzute. Astfel, se considera că morţii se veselesc.

Bisericile sunt pline, în această zi, cu bucate pentru pomenirea morţilor (Moşii de Sfântul Ilie), iar la casele gospodarilor se organizează praznice mari.

Se credea şi se mai crede şi astăzi că, dacă tună de Sfântul Ilie, toate alunele vor seca, iar fructele din livezi vor avea viermi.

Oamenii mai spun că, după ziua Sfântului Ilie, vor începe ploile mari de vară.

În această perioadă, la sate, apicultorii recoltează mierea de albine, activitate numită şi retezatul stupilor. Recoltarea mierii se face, şi acum, în multe locuri, potrivit datinei, numai de către bărbaţi curaţi trupeşte şi sufleteşte, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, ajutaţi de către un copil, femeile neavând voie să intre în stupină. După recoltarea mierii, cei din casă, împreună cu rudele şi vecinii invitaţi la acest moment festiv, gustau din mierea nouă şi se cinsteau cu ţuică îndulcită cu miere.

Ziua Sfântului Ilie marchează şi miezul verii pastorale, când le era permis ciobanilor să coboare în sate, pentru prima dată după urcarea oilor la stână. Cu această ocazie, ciobanii tineri sau chiar cei maturi aduceau în dar iubitelor sau soţiilor furci de lemn pentru tors, lucrate cu multă migală.

Ca divinitate solară şi meteorologică, Sfântul Ilie provoacă tunete, trăsnete, ploi torenţiale şi incendii, leagă şi dezleagă ploile şi hotărăşte unde şi când să bată grindina.
Sărbătoarea proorocului Ilie Tesviteanul este şi ziua Aviaţiei Române, acest sfânt fiind considerat, începând din 1913, ocrotitorul şi patronul aviatorilor.

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel sunt sărbătoriţi împreună la 29 iunie. Biserica a hotărât ca aceşti doi mari Apostoli să fie cinstiţi în aceeaşi zi deoarece în aceeaşi zi şi în acelaşi an au suferit martirajul la Roma.

Sfântul Apostol Petru a fost răstignit cu capul în jos, iar Sfântul Apostol Pavel a fost martirizat prin tăierea capului. Ei au fost martirizaţi la Roma în timpul împăratului Nero, în anul 67. Pentru iubirea nestrămutată pe care au purtat-o lui Dumnezeu, pentru zelul lor misionar şi pentru multe binefaceri pe care le-au făcut oamenilor, au fost aleşi ocrotitori ai mai multor ţări şi oraşe, biserici şi mănăstiri, precum şi ai mai multor aşezăminte filantropice, sociale şi ai penitenciarelor.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel spune despre Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel că „rămân pentru noi mari învăţători ai credinţei, misionari model şi rugători statornici pentru viaţa şi unitatea Bisericii lui Hristos. Prin viaţa, faptele şi scrierile lor, ei ne îndeamnă să iubim pe Hristos, Evanghelia şi Biserica Sa, să lucrăm pentru vindecarea şi mântuirea tuturor oamenilor, fără deosebire de rasă şi gen, de etnie şi clasă socială. Ei sunt pentru noi dascăli ai reconcilierii, ai iertării, ai unităţii şi sfinţeniei. Ei ne învaţă să ne rugăm neîncetat, să săvârşim cu iubire milostivă faptele bune, dar să nu contăm niciodată pe noi înşine mai mult decât pe harul lui Dumnezeu Cel viu, arătat în Iisus Hristos”.

Această sărbătoare ne atrage atenţia asupra unui aspect al tainei Bisericii, şi anume asupra slujirii apostolice prin care Mântuitorul Hristos a dorit să-i facă părtaşi pe oameni. În această zi de sărbătoare Biserica ne cheamă la urmarea lui Hristos, arătându-ne faptele acestor Apostoli, despre care ne vorbesc Sfânta Scriptură şi Tradiţia Ortodoxă.

Tradiții și superstiții

Potrivit datinilor populare româneşti, unele dintre ele pitoreşti şi chiar nostime, Sfinţii Petru şi Pavel stau în Lună: primul la dreapta, al doilea la stânga. Sfântul Petru este cel care are cheile de la poartă şi încăperile Raiului, fiind şi mâna dreaptă a lui Dumnezeu.

Se spune că Sfântul Petru guvernează peste ploaie şi căldură, posedă puterea de a arunca grindina peste pământ. Înainte de a o slobozi, el o fierbe trei zile la rând pentru a o mărunţi astfel încât să nu afecteze prea tare ogoarele muritorilor. Când tunetele se aud cumva înăbuşit ori se izvodeşte huruit mare în ceruri înainte de ploaie, se spune că Sfântul Petru a pus la fiert piatra pentru grindină. În multe povestiri şi snoave populare, SânPetru apare precum un om obişnuit: îmbracă straie ţărăneşti, lucrează pământul, creşte vite şi, desigur, pescuieşte.

Apar licuricii Se zice că, atunci când Sfântul Petru plesneşte din bici, sar din acesta scântei, care, odată căzute pe pământ, se transformă în licurici.

O altă legendă populară spune că, atunci când oamenii se îndepărtează de credinţă, SânPetru cheamă balaurii şi începe să pornească grindina asupra acestora, mărunţind-o, ca să nu-i pună pe oameni în mare pericol.

În ziua sărbătorii, oamenii obişnuiesc să dea de pomană pentru sufletele celor morţi – sărbătoarea fiind cunoscută şi sub numele de Moşii de Sânpetru. Conform credinţei populare, moşii ar fi fost nouă bătrâni care făceau doar lucruri bune şi minuni peste tot pe unde mergeau.

De ziua Moşilor de Sânpetru sau de Vară, femeile împart oale cu apă, pentru ca cei morţi să aibă ce bea pe lumea cealaltă- tot în această zi oamenii au voie să lucreze orice, dar să nu toarcă, căci se crede că astfel se întorc colacii de la morţi. În ziua Moşilor de Sânpetru, femeile dau de pomană şi vase cu vine, lapte şi mâncare gătită, vase care se împodobesc deseori cu flori şi cireşe.Cică nu e îngăduit nici unei femei să mănânce mere până în această zi, fiindcă altfel îi supăra pe morţi. După sărbătoare însă, femeile tinere pot mânca mere, cele vârstnice fiind nevoite să mai aştepte până la Sfântul Ilie. În această zi se duc la biserica mere, zarzăre, coliva, colaci iar cine are – şi puţină miere în faguri.

Până în această zi nu se scutură merii. Se crede că, dacă se respectă această datină, sunt ocrotite ogoarele de căderea grindinei.

Oamenii pistruiaţi trebuie să se spele pe faţă cu apă la miezul nopţii, când cântă cocoşul; tradiţia spune că respectând acest ritual, pistruii nu se mai înmulţesc.

Sărbătoarea sfinţilor Petru şi Pavel se ţine timp de trei zile pentru ca agricultorii să fie protejaţi împotriva potoapelor şi pentru ca grânele lor să fie bogate. În lumea rurală, sărbătoarea este cunoscută sub numele de Sânpetru şi marchează vremea secerişului şi jumătatea verii agrare. Ziua de dinaintea sărbătorii este dedicată spiritelor cerului care, până în această zi, umblă libere prin lume şi îi pedepsesc pe cei care dorm pe afară. Un mod de protecţie împotriva acestor duhuri sunt usturoiul şi pelinul.

Fiind pus mai mare peste încăperile Raiului, Sânpetru împarte hrana animalelor sălbatice – şi mai ales lupilor, această zi fiind denumită şi “Sărbătoarea lupilor”, şi fierbe grindina pentru a o mărunţi prin topire şi a deveni mai puţin primejdioasă pentru oameni şi ogoare.

Se spune că, în ziua Sfinților Petru și Pavel, privighetorile şi cucii nu mai cântă, iar femeile nu ar avea voie să mănânce mere pana în această zi. Femeile văduve nu au voie să mănânce mere până în ziua Sfântului Ilie, ca să fie sănătoase. Şi despre cuci se spune că se transformă în şoimi în această zi, ei revenind la forma lor originala în ziua Bunei Vestiri. SÂNPETRU este cel mai cunoscut din calendarele populare româneşti, el neavând un număr fix de zile de post şi fiind vestit de către apariţia licuricilor şi tăcerea cucilor.

În tradiţia populară, Sânpetru apare fie ca personaj pământean, fie ca divinitate celestă. Se spune că, la marile sărbători calendaristice (Crăciun, Anul Nou, Bobotează, Măcinici, Sângiorz, Sânziene ) Sțnpetru poate fi văzut de pământeni la miezul nopţii, când se deschide pentru o singură clipă cerul, stând la masa împărătească în dreapta lui Dumnezeu. Sânpetru este un bun sfetnic al lui Dumnezeu, care-l consultă în luarea unor decizii, şi cel mai cunoscut „sfânt” al calendarului popular.

Sfântul Ioan Botezătorul este ultimul dintre prorocii Legii Vechi, acela care a unit Vechiul Testament cu Noul Testament, învrednicindu-se să boteze cu apă pe Iisus, Mesia cel aşteptat. Însuşi Mântuitorul Hristos a spus despre Ioan: „Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Matei 11;11). Pentru că între sfinţii şi cei aleşi ai lui Dumnezeu, Sfântul Proroc Ioan Botezătorul se deosebeşte în sfinţenie şi cinste.

Aşa cum este arătat în Sfânta Scriptură, naşterea sa a stat sub semnul unei minuni, căci a venit pe lume din părinţi mai înainte neroditori, preotul Zaharia şi Elisabeta. După rugăciuni stăruitoare înălţate la Dumnezeu pentru a putea avea un fiu, dorinţa le-a fost îndeplinită într-un mod deosebit.

Vestea naşterii Sfântul Proroc şi Botezător Ioan s-a făcut prin mijlocirea Arhanghelului Gavriil, care s-a arătat preotului Zaharia pe când acesta slujea la Templu. Nu un înger oarecare a fost trimis de Dumnezeu să vestească naşterea Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, spune arhimandritul Ilie Cleopa (Vol. Predici la praznice împărăteşti şi la sfinţii de peste an, 1996), ci Arhanghelul Gavriil, care va vesti şi Fecioarei Maria că va naşte pe Hristos.

Pentru că nu a crezut cuvintele celui trimis de Dumnezeu, preotul Zaharia a fost pedepsit prin neputinţa de a vorbi până la naşterea pruncului când, revenindu-i glasul, a rostit şi numele celui nou-născut.

Biserica Ortodoxă are şase zile de prăznuire pentru Sfântul Ioan Botezătorul. În ordine calendaristică, de la începutul anului bisericesc (1 septembrie), datele pentru pomenirea şi sărbătorirea Sfântului Proroc Ioan Botezătorul sunt: 23 septembrie – Zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul; 7 ianuarie – Soborul Sfântului Proroc, Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan (a doua zi după Teofanie – Bobotează -, 6 ianuarie); 24 februarie – Întâia şi a doua aflare a Capului Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan; 25 mai – A treia aflare a capului Sf. Ioan Botezătorul; 24 iunie – Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, sărbătoare care în popor poartă numele de Sânziene sau Drăgaică; 29 august – Tăierea capului Înaintemergătorului (pe care Biserica a rânduit-o ca zi de post negru).

Drăgaica, Sanzienele in traditia populara

In calendarul popular, ziua de 24 iunie este cunoscuta sub denumirea de Sanziene sau Dragaica. Desi sunt asociate sarbatorii crestine a Nasterii Sfantului Ioan Botezatorul si a Aducerii Moastelor Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava, Sanzienele isi au originea intr-un stravechi cult solar. Denumirea este preluata probabil, de la Sancta Diana, zeita silvestra. Sanzienele erau considerate, inca din vremea lui Cantemir, ca reprezentari fitomorfe (Florile de Sanziene) si divinitati antropomorfe.

In credinta populara, Sanzienele erau considerate a fi niste femei frumoase, niste adevarate preotese ale soarelui, divinitati nocturne ascunse prin padurile intunecate, neumblate de om.
Nu este exclus ca in vremuri indepartate populatia din munti sa se fi intalnit la momentele solstitiale (Sanzienele) sau echinoctiale pentru a savarsi ritualuri inchinate Soarelui. Megalitii din Muntii Calimani pe care s-au descoperit insemne solare (rozete, soarele antropomorfizat), pot fi marturii in acest sens.

Conform traditiei, Sanzienele plutesc in aer sau umbla pe pamant in noaptea de 23 spre 24 iunie, canta si danseaza, impart rod holdelor, umplu de fecunditate femeile casatorite, inmultesc animalele si pasarile, umplu de leac si miros florile si tamaduiesc bolile si suferintele oamenilor.

Spre deosebire de Rusalii, care sunt reprezentari fantastice aducatoare de rele, Sanzienele sunt zane bune. Dar ele pot deveni si forte daunatoare, lovindu-i pe cei pacatosi cu „lantul Sanzienelor”, pot starni din senin si vijelii, pot aduce grindina, lasand campul fara de rod si florile fara de leac.

In ajunul sau in ziua de Sanziene se intalneau practici si obiceiuri de divinatie, de aflare a ursitei si a norocului in gospodarie.

In dimineata de Sanziene inainte de rasaritul soarelui oamenii strangeau buchete de Sanziene pe care le impleteau in coronite si le aruncau pe acoperisul caselor. Se considera ca omul va trai mult in cazul in care coronita ramanea pe casa sau, dimpotriva ca va muri repede, atunci cand coronita aluneca spre marginea acoperisului sau cadea de pe acoperis.

Fetele strangeau flori de Sanziene pentru a le pune sub perna, in noaptea premergatoare sarbatoarii, in credinta ca isi vor visa ursitul. In unele zone fetele isi faceau coronite din Sanziene pe care le lasau peste noapte in gradini sau in locuri curate. Daca dimineata gaseau coronitele pline de roua, era semn sigur de maritis in vara care incepea.

Gospodarii incercau sa afle care le va fi norocul la animale, tot cu ajutorul florilor de Sanziene, in seara din ajunul sarbatorii agatau cununi de Sanziene la coltul casei orientat catre rasarit si daca, a doua zi, in coronite erau prinse par de la anumite animale, sau puf/pene de la pasari considerau ca anul va fi bun mai ales pentru acestea.
Florile culese in ziua de Sanziene prinse in coronite sau legate in forma de cruce, erau duse la biserica pentru a fi sfintite si erau pastrate, apoi, pentru diverse practici magice.

Sarbatoarea Sanzienelor care marcheaza mijlocul verii, era considerata si momentul optim pentru culegerea plantelor de leac.

Tot acum se faceau previziuni meteorologice: in functie de momentul in care rasarea Constelatia Gainusei, se determina perioada prielnica pentru semanatul graului de toamna.

Sarbatoarea Sanzienelor mai este cunoscuta in popor si sub denumirea de Amutitul Cucului. Se crede ca daca cucul inceteaza sa cante inainte de Sanziene, inseamna ca vara va fi secetoasa.

Pentru a fi sanatosi si avea spor in munca, in acest moment de inceput al secerisului, oamenii se incingeau peste sale cu tulpini de cicoare.

Pentru a fi placute feciorilor, fetele se spalau pe cap, in aceasta zi cu fiertura de iarba mare. Pentru a scapa de boli, fetele si nevestele se scaldau ritual in ape curgatoare iar pentru a se umple de fertilitate, femeile se tavaleau dezbracate in roua, dimineata, inainte de rasaritul Soarelui.

Pentru alungarea spiritelor malefice se aprindeau focuri in care se aruncau substante puternic mirositoare, se buciuma si se striga in jurul focurilor.

Pentru pomenirea mortilor se fac pomeni imbelsugate si se pun flori mirositoare pe morminte.