Ne găsiți și pe:

Spiritualitate

Ziua Înălțării Sfintei Cruci. Post și rugăciune pentru creștinii ortodocși

Publicat

pe

Înălțarea Sfintei Cruci sau Ziua Crucii este a doua mare sărbătoare din calendarul creștin ortodox al lunii septembrie, cade în 14 septembrie și este cea mai veche sărbătoare închinată cinstirii lemnului sfânt.

Simbolul credinţei noastre creştine este Sfânta Cruce, mijlocul prin care a fost înfăptuită minunea învierii omului și a vindecării firii omenești supuse stricăciunii. Cinstind-o, Îl cinstim de fapt pe Cel Ce S-a răstignit pe ea, pe Domnul nostru Iisus Hristos.

Biserica noastră o cinsteşte în mod deosebit mâine, când sărbătorim Înălţarea Sfintei Cruci, care ne aminteşte de evenimentul din secolul al IV-lea de la Ierusalim, când a fost scos lemnul Sfintei Cruci spre cinstire înaintea binecredincioşilor creştini. A doua oară în cursul anului bisericesc o cinstim în Duminica a treia din Postul Mare, la jumătatea urcușului către Învierea Domnului, pentru că, după cum în mijlocul raiului era sădit Pomul Vieţii, tot aşa în mijlocul Postului Mare se află Sfânta Cruce, cea de viaţă făcătoare.

Sărbătoarea de luni, 14 septembrie, ne aminteşte de evenimentul din anul 335, când Sfântul Împărat Constantin cel Mare a construit la Ierusalim, pe locul unde este Sfântul Mormânt, o biserică închinată Învierii Domnului. Această biserică a fost sfinţită în ziua de 13 septembrie 335, iar a doua zi, pe 14 septembrie, Episcopul Macarie al Ierusalimului a înălţat Sfânta Cruce pe amvonul noii biserici pentru a fi văzută de mulţimea credincioşilor veniţi la acest eveniment. De atunci, în această zi sărbătorim Înălţarea Sfintei Cruci şi o facem postind pentru că ea ne aduce aminte de Sfintele Pătimiri și de moartea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

În această zi sărbătorim şi aducerea sau întoarcerea Sfintei Cruci de la perși, în anul 629, pe timpul împăratului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, în ziua de 14 septembrie. Sfânta Cruce fusese luată de perşi în timpul invaziei lor în Ţara Sfântă din anul 614. Împăratul Heraclius învingând Imperiul persan a primit, în urma păcii pe care a semnat-o cu ei în anul 628, Sfânta Cruce.

Biserica noastră şi noi, toţi creştinii ortodocşi, care suntem mădulare ale ei, nu putem viețui fără Sfânta Cruce şi de aceea în troparul sărbătorii de mâine Îl rugăm pe Dumnezeu: „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău, şi binecuvântează moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte, şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău”. (Pr. Ciprian Florin Apetrei, Ziarul Lumina)

Tradiții și superstiții

În această zi nu se mănâncă usturoi, nuci, prune sau pepeni, alimente al căror  miez se aseamănă cu crucea.

În tradiţia populară, frunzele şi florile de busuioc, menta, măghiranul şi cimbrul sunt plante magice şi se sfinţesc la biserică, iar în timpul slujbei se păstrează lângă cruce.

Florile de busuioc sfinţit, în această zi, alină durerile, chiar şi  migrenele puternice sau durerile de dinţi. În mediul rural, cu crenguţe de busuioc aprinse se afumă bolnavii de friguri. Busuiocul se pune şi în vasele cu apă pentru păsări, în perioada epidemiilor pentru a le ocroti.

De Ziua Crucii se face un ritual pentru pomii care nu mai rodesc: gospodarii atârnă de ramurile acestora, cruci făcute din busuioc sfinţit la biserică şi curpeni (tulpini târâtoare de castraveţi şi de pepeni), sperând că rodul să se adune şi în aceşti pomii neroditori. De asemenea, la ţară începe culesul strugurilor şi se face mustul.

Prognozele meteorologice din vechime pentru Ziua Crucii sunt verificate în timp: când cocorii se pregătesc de plecare.

Dacă tună în aceasta zi, va fi o toamnă lungă. În schimb, dacă se adună un cârd de ciori gălăgioase, va  cădea bruma. Înainte de Ziua Crucii nu este bine sa culegi calinele, pentru că, în acest caz,  se spune că va fi o noapte geroasă.Ziua Crucii vesteşte sfârşitul verii şi începutul toamnei.

Monedele sfinţite azi, păstrate în portofel, alături de o cruciuliţă (chiar dacă este şi de carton) aduc belşug şi spor în munca de fiecare zi.

În tradiţia populară, Ziua Înălţării Sfintei Cruci reprezintă momentul în care pământul se închide în preajma iernii, luând cu sine insectele şi şerpii.

Citeste mai mult
Click pentru a comenta

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Spiritualitate

Sfinții împărați Constantin și Elena, prăznuiți de credincioșii ortodocși

Publicat

pe

La 21 mai, credincioșii ortodocși și catolici laolaltă îi celebrează pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi mama sa, Elena, “cei întocmai cu apostolii”. Sfinții Constantin și Elena şi-au dedicat vieţile credinţei creştine și sunt ocrortitorii familiei.

Cine s-ar fi gândit că rodul iubirii dintre un general roman și o frumoasă hangiță va ajunge, într-o bună zi, împărat și, peste veacuri, alături de mama sa, sfânt prăznuit cu mare fast în lumea creștină?! Este vorba despre Constantin cel Mare, care a ajuns împărat la Imperiului Roman, la numai 21 de ani.

Semnul crucii aduce biruință

Potrivit istoricilor bisericeşti, victoria armatei lui Constantin cel Mare împotriva oştilor mult mai numeroase ale lui Maxentiu, în anul 312, s-a datorat unui vis al împăratului, în care i s-a înfăţişat însuşi Iisus Hristos. Iisus i-a arătat semnul crucii luminos pe cer, spunându-i că dacă va pune crucea pe steaguri, prin acest semn va învinge. Minunea a avut loc şi Constantin a devenit adept al creştinismului. Cu aceeaşi credinţă puternică, mama sa, Elena, a mers la Ierusalim, în căutarea locurilor sfinte din Evanghelii. Ea a descoperit Sfântul Mormânt şi lemnul Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Iisus. Acolo, Elena a zidit biserica Sfântului Mormânt, bisericile din Betleem, din Nazaret şi alte sfinte locaşuri. Tot ea a contribuit la mutarea capitalei imperiului, în vechiul Bizanţ, numit apoi Constantinopol, făcând ca oraşul să strălucească mai puternic decât Roma antică, în semn de preţuire şi ca rod al credinţei în Dumnezeu.

Sfinții Constantin și Elena au eliberat credința

Constantin a rămas în istorie drept împăratul care a dat libertate creştinismului, transformându-l în religie permisă de lege, în anul 313, prin Edictul de la Milano. Sub conducerea lui au fost adoptate măsuri favorabile Bisericii, după o lungă perioadă de interdicţii şi persecuţii. Preoţii au primit subvenţii si au fost scutiţi de anumite obligaţii. Spiritul creştin şi-a pus amprenta şi asupra legilor, renunţându-se la pedepsele prea aspre, îmbunătăţindu-se viaţa în închisori, simplificându-se eliberarea sclavilor prin declararea libertăţii lor de către episcopi şi preoţi în biserici, protejându-i pe sărmani, orfani şi văduve. Împăratul Constantin e cel care a decretat duminica zi de odihnă, sărbătoare săptămânală, în care până şi soldaţii mergeau la biserică. Şi tot el a luptat pentru unitatea credinţei, fiind autorul unei mari părţi a Crezului rostit astăzi de toţi creştinii. Constantin cel Mare a murit la zi mare, în Duminica Rusaliilor, fiind înmormântat într-una dintre ctitoriile sale religioase.

Ce se face de Constantin și Elena?

Este important de știut ce se face de Constantin și Elena. Se crede că, în ziua de 21 mai, când Biserica îi sărbătorește pe Sfinții Constantin și Elena, păsările își învață puii să zboare, sub stricta supraveghere a lui Constantin Graur sau Costandinul puilor. Dacă ziua e respectată cum se cuvine, zburătoarele dăunătoare nu vor ataca lanurile şi viile. Celor ce muncesc le ard bucatele pe câmp şi au parte de pagube mari. Este ultima zi de semănat porumb, ovăz și mei. Tot cu mare cinste şi fără muncă trebuie celebrat şi Ioan Fierbe-Piatra, pe 25 mai. Altminteri, se zice că urmează cumpene grele în viaţă, vijelii dezlănţuite şi grindină, multă durere şi boli.

 Sursa: Libertatea pentrufemei.ro

Citeste mai mult

Spiritualitate

Duminica Tomii – ziua în care îi cinstim pe cei care nu mai sunt

Publicat

pe

Duminica Tomii este o zi de pomenire a morților. În prezent, de Paștele Blajinilor, fiecare familie merge la cimitir, aducând colivă, ouă roșii, cozonac, pască. Ele sunt sfințite de preot și împărțite femeilor, copiilor sau oamenilor sărmani prezenți la această pomenire.

În tradiția poporului român se vorbește despre Paștele Blajinilor, care în unele zone etnografice era serbat în Duminica Tomii, iar în altele a doua zi, lunea. În trecut, de Paștele Blajinilor, românii se adunau prin poieni și dumbrăvi, se așezau pe iarbă și se bucurau mâncând ouă roșii, pască, miel fript și bând vin sau rachiu fiert, îndulcit cu miere. Nimeni nu lucra de Paștele Blajinilor.

Ziua era ținută prin nelucrare pentru ca pământul să rodească. În timp, Paștele Blajinilor a fost asimilat cultului funerar românesc. În prezent, prin „blajini” sunt desemnați morții din familia fiecăruia. În trecutul nu foarte îndepărtat, în Moldova, femeile mai în vârstă strângeau ouăle vopsite la Paști, le duceau în grădină și le dădeau de-a dura pe iarbă. Le culegeau copiii ca pomană pentru sufletele celor trecuți la Domnul.

Strămoșii noștri credeau și ei în existența unor oameni de odinioară care nu s-au remarcat prin puterile lor fizice, ci prin virtuțile creștine. Acestea i-au făcut vestiți peste mări și țări.

Numele lor variază: li se spune blajini în Moldova, rohmani în Bucovina, răgmani în Maramureș. Cele mai multe informații despre ei le găsim în culegerile vechi de folclor întreprinse de Elena Niculiță Voronca și Simion Florea Marian, care era și preot. Informațiile sunt disparate – situație tipică pentru viziunea despre lume a omului arhaic. Legendele nu au coerența unei teorii, din simplul motiv că țăranul român își explica lumea prin povești, nu prin enunțuri abstracte și reci. Legendele, de multe ori, se contraziceau sau se completau ca piesele unui joc de puzzle.

De aceea, despre originea blajinilor întâlnim mai multe versiuni. Ce erau ei în mentalitatea autohtonă, arhaică? Un popor creștin – „un neam tare bun de oameni”, „nu fac stricăciune nimănuia” -, care viețuia într-un tărâm îndepărtat: unii credeau că trăiesc sub pământ, alții în ostroavele mărilor sau chiar în pustietate. Neavând case, viețuiau la umbra pomilor. Principala trăsătură a lor era evlavia față de Dumnezeu: postesc mult și se roagă continuu. Sunt buni la inimă, blajini. Ducând o viață sfântă, când mor, merg neabătut spre rai.

Mai ales în Bucovina și Moldova, românii credeau că, neavând calendar, blajinii nu știu în ce dată cade Paștele − cea mai importantă sărbătoare a lor. Româncele îi ajutau și se considera că este o mare greșeală să faci altminteri: strângeau într-o sită sau covățică cojile de la ouăle pe care le foloseau pentru pregătirea pascăi și a diverselor prăjituri și copturi, iar în sâmbăta de dinaintea Învierii Domnului le aruncau pe o apă curgătoare.

Credeau cu tărie că, purtate de râuri, cojile vor ajunge în Apa Sâmbetei – des întâlnită în basmele românești -, care le va duce în tărâmul blajinilor. Văzându-le, aceștia se bucurau cu negrăită bucurie și începeau și ei să prăznuiască Învierea Domnului. În unele legende românești, româncele gospodine nu doar îi înștiințau pe blajini de venirea Paștelui, ci îi și hrăneau: din cojile ajunse în țara lor se fac la loc, prin minune, ouă întregi din care mănâncă nu mai puțin de doisprezece blajini deodată.

Citeste mai mult

Spiritualitate

Izvorul tămăduirii – ziua în care se sfințesc apele

Publicat

pe

Izvorul tămădiurii, sarbatoare inchinata Maicii Domnului, este praznuita in vinerea din Saptamana Luminata, prima dupa Sfintele Pasti.

La originea acestei sarbatori se afla o minune petrecuta in apropierea Constantinopolului. Potrivit Traditiei, un orb a primit vederea dupa ce s-a spalat cu apa unui izvor din jurul acestui loc. Orbul ajunge la izvor datorita imparatului Leon (457- 474), pe atunci neincoronat, care implineste descoperirea facuta de Maica Domnului: „Nu este nevoie sa te ostenesti, caci apa este aproape. Patrunde, Leone, mai adanc in padure si, luand cu maini apa tulbure, potoleste cu ea setea orbului si unge cu ea ochii lui cei intunecati”.

Mai tarziu, cand Leon ajunge imparat, ridica pe locul unde s-a petrecut minunea o biserica cu hramul „Izvorul Tamaduirii”. Aici primeste vindecare de o boala grea si imparatul Justinian (526-575), care ridica drept multumire o biserica si mai mare. Biserica zidita de imparatul Justinian a fost distrusa in anul 1453, de turci.

Izvorul tamaduirii din timpul lui Leon se pastreaza si in zilele noastre. Credinciosii care merg la Istanbul (numele nou al vechii cetati a Constantinopolului), se pot inchina in biserica Izvorului Tamaduirii. Actuala constructie este din secolul al XIX-lea, dar la subsolul acesteia se afla un paraclis din secolul al V-lea, unde exista izvorul cu apa tamaduitoare din trecut.

De Izvorul Tamaduirii se sfintesc apele

De Izvorul Tamaduirii, se sfintesc apele, slujba cunoscuta sub denumirea de Aghiasma Mica. Termenul „aghiasma” vine de cuvantul grecesc „aghiasmos”, care isi are originea in cuvantul „aghios”(sfant). „Aghiasmos” se poate traduce si ca slujba de sfintire, dar si ca apa sfintita. Astfel, atunci cand spunem „voi face o aghiasma”, intelegem slujba, iar cand spunem „voi bea un pic de aghiasma”, ne referim la apa sfintita.

Sunt insa si persoane care sustin ca termenul „aghiasma” vine de la „iazma”. In DEX, cuvantul iazma, iezme, cu sensul de „aratare urata si rea, naluca, vedenie”, este indicat ca si in DLR, cu etimologie necunoscuta.

Izvoare tamaduitoare la noi in tara

Maica Domnului a daruit si poporului roman izvoare tamaduitoare. Unul din acestea se afla la Manastirea Ghighiu din judetul Prahova, la mai putin de 5 km de municipiul Ploiesti. Potrivit Traditiei, episcopul sirian care a adus icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului in aceasta manastire (1958), a cerut iertare Fecioarei pentru ca a luat icoana din locul in care se afla, iar a doua zi, in locul in care s-a rugat, a aparut un izvor tamaduitor.

Un alt izvor cu apa vindecatoare se afla la Manastirea Dervent. Traditia spune ca acest izvor a tasnit din locul in care Apostolul Andrei a impuns piatra cu toiagul.

Alt loc binecuvantat cu apa tamaduitoare este izvorul de la Manastirea Horaicioara din judetul Neamt. Acest izvor a fost descoperit acum un secol, datorita rugaciunilor monahilor catre Maica Domnului de a le darui un izvor mai aproape de manastire. El izvoraste de sub muntele Feriga si se afla la 50 m de biserica manastirii.

Nu trebuie uitate izvorul de la Manastirea Cetatuia Negru Voda, din judetul Arges si cel de la Biserica Greaca din Braila, descoperit in anul 1863, in vremea efectuarii unor lucrari de constructie la sfantul lacas.

Citeste mai mult

Articole recente

TIMIȘOARA Vremea

Cele mai citite