Ne găsiți și pe:

Spiritualitate

Pastorala de Paști a IPS Ioan. „Doamne, binecuvântează-i pe toți cei care cred în Învierea Răstignitului din Nazaret“

Publicat

pe

Hristos a înviat!

 Iubiţi fraţi și surori în Domnul,

„Cu șase zile înainte de Paști, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morți” (Ioan 12, 1), așa ne mărturisește Sfântul Evanghelist Ioan. Dar ne mai prezintă acesta un fapt important prin care se va dovedi marea iubire a lui Hristos față de toate neamurile, căci El n-a venit doar pentru poporul ales, ci pentru mântuirea întregii Sale creații.

          Astfel, după cum ne relatează Sfântul Evanghelist Ioan, la Intrarea lui Iisus în Ierusalim erau de față și niște elini din cei care se suiseră să se închine la sărbătoare.

Și spune Sfântul Ioan: „Și erau niște elini, din cei ce suiseră să se închine la sărbătoare. Deci aceștia au venit la Filip, cel ce era din Betsaida Galileii, și l-au rugat zicând: Doamne, voim să vedem pe Iisus. Filip a venit și i-a spus lui Andrei; și Andrei și Filip au venit și I-au spus lui Iisus. Iar Iisus le-a răspuns, zicând: A venit ceasul ca să fie preaslăvit Fiul Omului” (Ioan 12, 20-23). Au înțeles oare Sfinții Apostoli aceste cuvinte în acel moment?!

Înainte de Patima Sa cea mântuitoare, îi primește și pe acei străini de neamul Său, îi aduce și pe ei să se împărtășească din lumina Învierii Sale. Acești elini anonimi se vor întoarce în țara lor împărtășiți din lumina Învierii lui Hristos. Iată, omul se împărtășește mai întâi din lumină și apoi din Trupul și din Sângele lui Hristos.

Credința în Înviere este curajul de a evada în lumină.

Credința este curajul de a păși spre infinit și de a atinge Neatinsul.

Este mai comod să rămâi în întuneric, unde nu se văd păcatele: „Că oricine face rele urăște Lumina și nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârșite” (Ioan 3, 20-21).

Însă, iubite frate, tu să fii icoana ta, să fii icoana învierii tale, căci Hristos a sădit și în tine arvuna învierii tale.

Țăranul român, de mii de ani, seamănă sub glie bobul de grâu care, mai întâi moare, dar apoi răsare și vine la viață pentru a înspica și a aduce rod însutit. Aceasta era credința strămoșilor noștri: doar murind, bobul de grâu va răsări. Dacă Dumnezeu poartă de grijă unui bob de grâu care, aruncat sub brazdă, răsare, oare nu este mai de preț omul, cununa creației Sale?! Iubite frate, vei rămâne pe veșnicie în mormânt?! Nu, căci Hristos va revărsa și peste tine acea picătură din roua vieții și vei învia și tu.

Priviți cimitirul satului care seamănă cu un lan de cruci. Semănăm oameni și răsar cruci, adică Înviere. Priviți, iubiților, și vedeți că au înspicat crucile părinților, semn că Învierea este mai aproape ca oricând.

Binecuvântează, Doamne, lanurile înspicate de cruci ale neamului nostru românesc!

Iubiți credincioși,

          Învierea lui Lazăr din Betania a fost unul din semnele preaslăvirii Fiului Omului, adică a Domnului nostru Iisus Hristos. Această minune a învierii lui Lazăr va umple cupa mâniei iudeilor și vor hotărî să-L omoare pe Iisus: „Iar Caiafa (…) le-a zis (…): Ne este mai de folos să moară un om pentru popor decât să piară tot neamul (….). Deci, în ziua aceea, s-au hotărât să-L ucidă” (Ioan 11, 49-53). Voiau să șteargă de pe fața pământului urmele dumnezeirii lui Iisus Nazarineanul. Dar și pe Lazăr voiau să-l omoare: „Și s-au sfătuit arhiereii ca și pe Lazăr să-l omoare. Căci din cauza lui mulți dintre iudei mergeau și credeau în Iisus” (Ioan 12, 10-11).

Cărturarii și fariseii vedeau o realitate pe care nu o înțelegeau.

Poporul începuse să părăsească Templul, se apropia de Hristos și Îl urma pe El. Fariseii au rămas împietriți în legea literei și nu înțelegeau legea iubirii. Începuse o nouă pagină în istoria mântuirii neamului omenesc, pagină scrisă cu Sângele lui Iisus Hristos. El n-a scris pe piatră, ci în inimile oamenilor și scrie și astăzi în inimile celor care își deschid inima, după cum spune și Sfântul Apostol Pavel: „Arătându-vă că sunteți scrisoare a lui Hristos, slujită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii” (II Corinteni 3, 3).

          Iubiților, Hristos n-a venit să biruiască lumea prin războaie și ucidere, ci El a biruit lumea prin moartea Sa. Hristos n-a omorât pe nimeni, ci S-a lăsat omorât El. Și astfel a biruit moartea, ca ea să nu mai aibă putere asupra omului.

Viața noastră se aseamănă cu a unui grăunte semănat sub brazdă. Hristos, Bobul de grâu dumnezeiesc, a fost semănat în pământ și a treia zi a înviat. El a rostit în fața ucenicilor Săi cuvintele referitoare la bobul de grâu care cade sub brazdă, iar, dacă nu moare, rămâne singur: „Adevărat, adevărat zic vouă că, dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” (Ioan 12, 24). Hristos ne arată că Își asumă moartea prin care va trece și prin care ne va trece și pe noi la Viață. Înviatul din Nazaret va aduce în lume o nesfârșită roadă prin moartea și Învierea Sa. Hristos va face să rodească viață din moarte. Moartea mea și a ta vor rodi viață. Dar ce fel de viață?! După faptele noastre. Spune o vorbă din popor: „Ce semeni, aceea răsare”.

Sfântul Apostol Pavel le scria Colosenilor: „Drept aceea, omorâți mădularele voastre cele pământești: desfrânarea, necurăția, patima, pofta cea rea și lăcomia, care este închinare la idoli” (Coloseni 3, 5). Iată ce nu trebuie să semănăm, ci să fim asemenea bobului de grâu curat.

Grăuntele din textul Evangheliei este Hristos. Boabele din spicul de grâu sunt toți cei botezați în numele Sfintei Treimi.

Noi, creștinii, suntem un rod al morții și al Învierii lui Hristos. Suntem născuți de sus (cf. Ioan 3, 3) și astfel, prin Hristos, am fost și noi înfiați Domnului.

Drept-măritori creștini,

Suferința este de mare trebuință pentru mântuire. Omul nu suferă doar atunci când este chinuit, bătut de cineva. Se pare că omul suferă cel mai mult atunci când se leapădă de patimile sale. O, ce suferință să te lași de mânie, de ură, de judecarea semenului! Cât de greu se luptă omul să scape de asemenea păcate! Suferă din toată ființa sa.  

Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a venit în lume nu să Se curețe pe Sine de păcate, căci: „Cine din voi Mă vădește de păcat?” (Ioan 8, 46). El este Cel neîntinat, Care a venit să ne curețe pe noi de păcate și să ne sfințească pentru ca noi să răsărim în veșnicie. Fiul lui Dumnezeu n-a venit pentru drepți, ci a venit să-l ridice pe cel căzut, să-l învieze pe cel mort: „N-am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință” (Marcu 2, 17).

Iubirea lui Hristos este nemărginită. Hristos ne-a iubit și în piroane, pe Crucea de pe Golgota. Sângele care curgea din rănile trupului Său era semnul iubirii Lui nemărginite față de oameni. Noi I-am dat piroane, El ne-a dat sângele iubirii Sale. Noi I-am dat moarte, El ne-a dat viață. Aceasta este taina iubirii pe care ne-a lăsat-o și nouă s-o împlinim față de semenii noștri aici, pe pământ: în loc de piatră, pâine, în loc de ură, iubire. Hristos a murit pe Cruce iubind, nu blestemând, nu urând. Să ne aducem aminte de momentul din Grădina Ghetsimani, atunci când Iuda Iscarioteanul Îl trădează pe Iisus.

         Și iată ce scrie Sfântul Evanghelist Matei: „Iar vânzătorul (…), apropiindu-se de Iisus, a zis: Bucură-Te, Învățătorule! Și L-a sărutat. Iar Iisus i-a zis:Prietene, pentru ce ai venit? Atunci ei, apropiindu-se, au pus mâinile pe Iisus și L-au prins” (Matei 26, 48-50).

         Hristos, cât a trăit pe pământ, nu a avut dușmani, ci doar prieteni. El nu a dușmănit pe nimeni, ci doar a iubit. Hristos n-a urât pe nimeni. Ceea ce urăște Hristos în lumea aceasta este păcatul.          Pe cel păcătos Hristos îl iubește, dar nu-i iubește păcatele, ci îi urăște păcatele sale. Hristos l-ar fi iertat și pe Iuda dacă ar fi venit la Cruce, să-I ceară iertare, dar a căzut în sine și în deznădejde: „Atunci Iuda, cel ce L-a vândut, văzând că a fost osândit, s-a căit (…) și aruncând arginții în templu, a plecat și, ducându-se, s-a spânzurat” (Matei 27, 3- 5). Căderea în sine duce la izolarea omului, la depărtarea de Dumnezeu. Mlădița, odată tăiată, se usucă. Este mai ușor să te ridici dacă ai căzut pe drumul crucii, decât atunci când omul cade în sine.

         De pe drumul crucii te ajută Hristos să te ridici, din căderea în sine tu trebuie să te ridici, așa cum a făcut și fiul risipitor: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înainte ta” (Luca 15, 18). Sfântul Apostol Pavel le scria Corintenilor următoarele cuvinte despre Hristos: „Și a murit pentru toți, ca cei ce viază să nu mai vieze loruși, ci Aceluia care pentru ei a murit și a înviat” (II Corinteni 5, 15).

         Câți dintre noi am putea răspunde la întrebarea: Pentru cine trăiești? Oare am răspunde direct și ferm: Pentru Hristos?! O singură trăire este cea adevărată, cea în Hristos, iar celelalte sunt amăgiri ale vieții pământești.

          Iubirea lui Dumnezeu nu este egoistă. El vrea ca iubirea noastră față de El să nu fie străină de iubirea față de semenii noștri. Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, prin harul Duhului Sfânt, ne spune: „În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său jertfă de ispășire pentru păcatele noastre. Iubiților, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, și noi datori suntem să ne iubim unul pe altul” (I Ioan 4, 10-11).

Iubiții mei fii duhovnicești,

Iată ce este pentru noi, creștinii, acest Praznic al Învierii Domnului: iubire și lumină. Femeile mironosițe sunt martorele marelui adevăr și anume acela că Iubirea nu moare. Ele sunt martorele Învierii Iubirii.

Astăzi, în Ziua Învierii, Hristos semnează în numele tău contractul veșniciei. Noi I-am deschis lui Hristos un mormânt, El ne-a deschis nouă, azi, porțile veșniciei.

Însă și azi gândurile omului mai sângerează, căci gândurile sunt adevărata față a omului.

          Hristos S-a pierdut pe Sine pentru a mă afla pe mine. Și totuși vedem cum, în fiecare zi, se ofilesc frunzele timpului nostru și înțelegem tot mai greu gramatica libertății noastre. Trăim de parcă pe acest pământ nu ar mai fi fost nimeni înainte de noi și după noi nu ar mai fi nimeni.

          Iubiților, noi I-am oferit lui Iisus o cunună de spini, pentru că aceștia crescuseră în inima noastră, însă El a făcut din ei lumină, din Sângele Său a făcut viață, din piroane a făcut ancoră, din Cruce, Altar, iar din Trupul Său, hrană vieții veșnice.

          Drept-măritori creștini, în satul românesc au existat trei academii: Familia, Școala și Biserica. Aici am învățat și eu, căci m-am născut în veșnicul ieri, trăiesc veșnicul azi și mă îndrept spre veșnicul mâine.

          Fraților, un fiu al satului, Horea din Albac, a oprit roata istoriei cu pieptul său, zicând: „Ale satului, nu ale împăratului! ”

          Să zicem și noi ca Horea și să apărăm „veșnicia cea născută în sat” și cultivată în cele trei sfinte academii ale satului: Familia, Școala, Biserica.

          Doamne, rogu-Te, nu lăsa ca noi, românii, să fim desțărați!

Iubiți credincioși,

Soarele grăiește cu noi prin lumina sa, iar Dumnezeu grăiește cu noi prin lumina Învierii Fiului Său.

Bucurați-vă în lumina Învierii lui Hristos, Cel ce este și învierea noastră!

Azi au biruit lumina și iubirea. Să ne împărtășim azi din lumina și iubirea lui Hristos Cel Înviat.

          Doamne, binecuvântează-i pe toți cei care cred în Învierea Răstignitului din Nazaret!

Hristos a înviat!

Al vostru, al tuturor,

de tot binele voitor,

† Ioan

al Banatului

 

Spiritualitate

Întâmpinarea Domnului în Biserica Ortodoxă. Ursul anunță dacă vine primăvara

Publicat

pe

La 40 de zile de la mântuitoarea Naştere a Domnului Iisus Hristos, Biserica Ortodoxă cinsteşte aducerea Dumnezeiescului Prunc la templul din Ierusalim, de către Preasfânta Sa Maică şi de către Dreptul Iosif.

La 40 de zile de la Naşterea Domnului, Dreptul Simeon, mişcat fiind de Duhul Sfânt, a venit şi el la templu, unde i s-a împlinit înainte de moarte dorinţa de a-L vedea cu ochii săi pe Mesia.

Iar în Pruncul Cel adus la templu el a văzut mântuirea pe care Dumnezeu a dăruit-o lumii, prin Hristos, Cel plin de lumina harului, mai presus decât toată puterea Legii vechi.

Bucuros de descoperirea Duhului Sfânt, bătrânul Simeon a venit în întâmpinarea Pruncului Iisus şi, luându-L în braţe, plin de recunoştinţă, a cântat minunata sa cântare de preamărire: „Acum liberează pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace; că au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel” (Luca 2, 29-32).

Pentru bătrânul Simeon, Hristos-Domnul este Lumina tuturor popoarelor, slava vechiului Israel, dar mai ales a noului Israel, poporul creştinilor. Astăzi, prin glasul bătrânului Simeon, se întâlnesc în templu, Legea veche a slovei cu Legea nouă a Duhului Sfânt.

Mântuitorul împlineşte porunca Legii vechi, în numele nostru al tuturor, ca să ne facă pe toţi liberi faţă de ea, dar ne cheamă totodată să primim Legea cea nouă a harului.

În vreme ce credincioșii respectă Întâmpinarea Domnului, în popor se ține Streneia sau Ziua Ursului. Acum e cumpăna între anotimpul rece și cel cald și se fac predicții calendaristice. Strămoșii puneau schimbarea vremii pe seama felului în care se comportă ursul, zis și Ăl Mare ori Martin. Pentru că erau convinși că în această zi pot căpăta ei înșiși puterea ursului, oamenii se ungeau cu grăsime de urs pe 2 februarie și practicau acest ritual în special asupra copiilor.

Cei ce sufereau de sperieturi erau afumați cu fire din blana de urs. Pentru a prezice cum va fi vremea, trebuia urmărit bârlogul ursului. Dacă afară e soare, ursul iese și, văzându-și umbra se sperie și intră la loc. Asta înseamnă că iarna se prelungește. Dacă e înnorat, ursul nu-și vede umbra și, astfel, rămâne afară, vestind apropierea primăverii. Dacă e vreme frumoasă în ziua de Stretenie, tot așa va fi până la Sfântul Gheorghe.

Citeste mai mult

Spiritualitate

Sfinții Trei Ierarhi, prăznuiți de Biserica Ortodoxă. Ei sunt protectorii învățământului teologic

Publicat

pe

Biserica Ortodoxă Română îi prăznuiește, în fiecare an, în 30 ianuarie, pe Sfinţii Trei Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur, „Protectori ai învățământului teologic”, fiecare dintre ei având o contribuție importantă la evoluția teologiei creștine.

Ei au dus o luptă grea şi fără încetare pentru păzirea dreptei credințe şi au avut un rol important în formularea dogmei Sfintei Treimi. Pe lângă darul tâlcuirii Sfintelor Scripturi, au deținut și înalta treaptă a arhieriei.

Sărbătoarea Sfinților Trei Ierarhi are, în esență, o simbolistică a comuniunii: astfel cum în Sfânta Treime deosebirea dintre Tatăl, Fiul și Sfântul Duh nu duce la dezbinare și nici unitatea lor la depersonalizare, tot astfel nici noi, ca persoane diferite, nu suntem chemați să trăim separat unii de alții sau să ne ridicăm unii împotriva altora, ci să trăim după modelul Sfintei Treimi – în comuniune unul cu celălalt.

Biserica îi pomenește pe cei trei ierarhi atât separat – pe Sfântul Vasile la 1 ianuarie, pe Sfântul Grigorie la 25 ianuarie și pe Sfântul Ioan Gură de Aur la 27 ianuarie – arătând și deosebirile dintre aceștia, dar și împreună, pe 30 ianuarie, pentru a arăta unitatea de învățătură și pentru a releva creștinilor că nu este unul mai mare decât altul.

Cei trei Sfinți Părinți au fost luminători ai creștinătăţii, mari dascăli ai lumii, care au lăsat importante scrieri și au îmbogățit sfintele slujbe. Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Ioan Gură de Aur au alcătuit Liturghiile ritului bizantin (acestora alăturându-se Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, atribuită Sfântului Grigorie), dar și alte importante cuvinte de învățătură, iar Sfântul Grigorie de Nazianz – Teologul este autorul mai multor lucrări însemnate, mai ales cele cinci cuvântări teologice, în care lămurește taina adâncă a Sfintei Treimi.

Istoricii arată că, în vechime, apăruseră neînțelegeri între creștini pe tema – cine este mai mare ca teolog dintre cei trei ierarhi. Unii îl cinsteau mai mult pe Vasile cel Mare, pe motiv că este înalt la cuvânt, alții îl înălțau pe Ioan Gură de Aur, zicând că este mai omenească învățătura lui și că îi îndreaptă pe toți, și-i îndeamnă spre pocăință prin dulceața graiului său, iar alții înclinau spre dumnezeiescul Grigorie, care i-ar fi întrecut pe toți, prin înălțimea, frumusețea și cuviința cuvântărilor și scrierilor sale.

După o vreme, cei trei sfinți au început să i se arate, unul câte unul, episcopului Evhaitelor, Sfântului Ioan Mauropous, iar în anul 1084, într-o vedenie, acestuia i-au apărut cei trei sfinți împreună, spunându-i:

„După cum vezi, noi la Dumnezeu una suntem și nici o vrajbă nu este între noi. Fiecare din noi, la timpul său, îndemnați de Duhul Sfânt, am scris învățături pentru mântuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfânt, așa am învățat. Nu este între noi unul întâi și altul al doilea. De chemi pe unul, vin și ceilalți doi. Drept aceea, sculându-te, poruncește, celor ce se învrăjbesc, să nu se mai certe pentru noi. Că nevoința noastră, cât am fost în viață și după moarte, a fost să împăcăm pe oameni și să aducem în lume pace și unire. Împreunează-ne, dar, făcându-ne praznic la câte trei într-o singură zi, și înştiințează cu aceasta pe creștini, ca noi în fața lui Dumnezeu, una suntem”.

În urma acestei vedenii, Sfântul Ioan a ales ziua de 30 ianuarie pentru prăznuirea comună a celor Trei Ierarhi.

În anul 1936, prin hotărârea luată la Atena, la primul Congres al Profesorilor de Teologie, Sfinții Trei Ierarhi au devenit patronii spirituali ai instituțiilor de învățământ teologic ortodox din întreaga lume.

Citeste mai mult

Spiritualitate

Ziua Sfântului Ioan Botezătorul încheie sărbătorile de iarnă

Publicat

pe

Creştinii îl consideră pe Sfântul Ioan Botezătorul cel mai mare dintre sfinţi, după Fecioara Maria. În calendarul ortodox, el are trei zile de pomenire: 24 iunie – naşterea sa (sărbătoarea numită Drăgaica sau Sânzienele), 7 ianuarie – ziua Sfântului Ioan ca botezător al Domnului şi 29 august – tăierea capului Sfântului Ioan.

Sfântul Ioan mai este numit şi Înaintemergătorul, pentru că este cel care a anunţat venirea lui Hristos. Părinţii lui sunt preotul Zaharia şi Elisabeta, care erau rude cu părinţii Fecioarei Maria, Ioachim şi Ana. Arhanghelul Gavriil i-a vestit lui Zaharia că soţia sa va naşte un fiu la bătrâneţe şi se va chema Ioan. Zaharia nu a crezut acest lucru şi a rămas mut până când Elisabeta a născut.

Potrivit învăţăturilor religioase, Ioan a avut menirea de a pregăti poporul pentru primirea lui Iisus Hristos.

Tradiţia spune că, în dimineaţa zilei de Sfântul Ion, oamenii trebuie să se stropească cu agheasmă, pentru a fi feriţi de boli în timpul anului. De asemenea, conform tradiţiei populare, după Sfântul Ion „se botează gerul”, adică temperaturile încep să crească.

De Sfântul Ioan, există obiceiul numit „Udatul Ionilor”. În Bucovina, de exemplu, în trecut, se punea un brad împodobit la porţile tuturor celor care purtau numele de Ion, iar aceştia dădeau o petrecere.

În Transilvania, cei care purtau acest nume erau purtaţi prin sat până la râu, unde erau botezaţi.

Peste 2 milioane de români îşi serbează onomastica, luni, când este prăznuit Sfântul Ioan Botezătorul.

Cele mai răspândite nume sunt Ioan, Ion, Ionuţ, Ioana, Ionela şi Oana, alături de derivatele lor Nelu, Ivan, Jana, Ionuţa, Nela, Onuţa, Ionelia şi Jan.

Citeste mai mult

Articole recente

TIMIȘOARA Vremea

Cele mai citite