Ne găsiți și pe:
pergole retractabile

Spiritualitate

Iosif Csaba PÁL,: „Trăim timpuri grele. Poate cel mai dificil este să trăim sentimentul neputinței.“

Publicat

pe

Excelenţa Sa Iosif Csaba PÁL, episcop diecezan de Timişoara, a trasmis mesajul cu ocazia Solemnităţii Învierii Domnului – Sfintele Paşti  2020.

Redăm integral mesajul Excelenței Sale:

Dragi confraţi în preoţie,
Iubiţi fraţi şi surori în Cristos,

Să ne implicăm!
În ianuarie am vizitat Țara Sfântă. Cele mai puternice impresii le-au lăsat asupra mea acele locuri unde a suferit Isus: Grădina Măslinilor, Bazilica Agoniei, Calea Crucii. Este adevărat că în acele locuri am ajuns abia în ultima zi. Toate celelalte zile au fost ca o pregătire pentru a trăi apogeul iubirii lui Isus: „Atât de mult ne-a iubit”, atât de mult m-a iubit!

La Bazilica Învierii a fost foarte multă lume. Și pe străzile unde este „Calea Crucii” a fost multă lume, dar puțini erau aceia care și-au dat seama unde se află, pe urmele cui merg. Mulți erau ocupați cu negoț, cumpărături, a căuta alte locuri de văzut… M-am gândit: oare nu tot așa a fost și atunci când Isus își ducea crucea spre Golgota? Unii erau curioși, alții așteptau senzaționalul, mulți oameni nu erau atenți la El…

Dar acești oameni nici nu au fost atinși de iubirea imensă a lui Isus. Pentru unii dintre ei, faptul că Isus a murit nu a însemnat nimic, și nici că a înviat. Ei continuau, pur și simplu, să se ocupe de treburile lor, de problemele lor: unii de negoț, alții de gospodăria lor. Doar aceia care s-au implicat au reușit să se și bucure. Dacă îmi întind mâna în întuneric după întrerupător, oricât de aproape mi-ar fi mâna de întrerupător, încă nu se aprinde lumina, doar dacă îl ating, sau îl apăs. Oricât de aproape sunt de lucrurile lui Dumnezeu, asta nu este de ajuns. Trebuie să mă implic. Altfel lumina nu se aprinde în viața mea.

Iubiți frați și surori! Trăim timpuri grele. Poate cel mai dificil este să trăim sentimentul neputinței. Și totuși putem face multe lucruri. Primul și cel mai important lucru este să descoperim din nou, că viața și sănătatea, lumea noastră și economia ei, totul este în mâna lui Dumnezeu. Chiar și această etapă a vieții noastre o putem trăi cu El, având încredere în voința Sa sfântă. Apoi, fiind atenți la El, la voința Lui, putem face și multe lucruri concrete. Mulți oameni, de exemplu, au început acum din nou să se roage împreună în familie.

Unele familii, conectându-se prin internet sau telefon, se roagă împreună cu mai multe alte familii. Astfel ei încep să-și vadă viața într-o nouă lumină. Alții, descoperind voința lui Dumnezeu în momentul prezent, îi ajută pe semenii lor, făcând pentru ei cumpărături, sau sprijinindu-i cu alte fapte mici ale carității. Această perioadă este și o oportunitate deosebită pentru a (re)descoperi Sfânta Scriptură ca fiind Cuvântul viu al lui Dumnezeu adresat nouă din iubire.

În Evanghelia de Paști, de exemplu, observăm, că  pe cei mai apropiați ai săi, Isus îi implică, îi trimite. Femeilor care merg împreună cu Maria Magdalena la mormânt, El le dă o misiune concretă: nu stați la mormânt, „mergeți și dați de știre fraților mei să meargă în Galileea și acolo mă vor vedea!” (Mt 28, 10). El vede că și pe ai săi îi paște ispita de a rămâne la „mormânt”. Vede că unii se închid în casele lor, alții se întorc la pescuit… Apostolilor le dă o misiune pe viață: „Mergeți și predicați evanghelia la toată făptura…” (Mc 16, 15) – Nu este de ajuns să știți că am înviat, nici nu este de ajuns că acest fapt vă face fericiți, – mergeți în lumea întreagă! El știa că noi reușim să păstrăm credința doar dacă o dăruim. Această misiune trebuie să se continue și prin telefon și prin internet.

Să nu rămânem la mormânt, să nu ne alipim privirea de mormânt!
Și în secolul nostru, chiar și în Biserică, apare boala de a privi interminabil la „mormânt”, la mormântul vieții noastre, la mormântul falimentelor Bisericii, ale Europei, ale lumii. Rămânem cu capul umplut de durere, de nostalgie… și, între timp, asemenea ucenicilor care merg spre Emaus, nu-L descoperim pe cel Înviat între noi, care face drumul vieții împreună cu noi, ne conduce, și ne cheamă să-L urmăm.

Ne plângem că odinioară am fost mai mulți. Ne oprim la „mormânt”. Dar cine ne împiedică să formăm comunități mici, autentice, în care se observă că Cel Înviat este între noi! Comunități, în care se trăiește spiritul lui Isus! Și dacă nu se poate călători, dacă nu ne putem întâlni în mod fizic, să folosim telefonul și celelalte mijloace de comunicare. Dacă nu sunt mulți credincioși, atunci acei puțini, care sunt, să trăiască iubirea Celui Înviat! Acei „doi sau trei”, despre care vorbește Isus. Nu trebuie idealizate lucrurile, trebuie doar să pornim, așa cum a pornit Maria Magdalena, ca să aducă vestea cea bună apostolilor. Ea nu a așteptat, ca, mai întâi, „cei competenți” să pornească, ci a pornit ea „dis de dimineață”, ca să îl caute pe Isus. În această căutare, Isus i-a venit în întâmpinare, s-a întâlnit cu ea. După aceea, ea primește acea misiune de a merge la apostoli.

De multe ori înțelegem greșit. Credem că avem comunități moarte, din cauza că ele sunt mici. Dar nu din această cauză este moartă o comunitate. O comunitate moare acolo, unde nu există cel puțin doi sau trei, care trăiesc cu Cel înviat și sunt dispuși să trăiască în misiunea Sa!
Cel Înviat caută să se întâlnească cu noi. Se uită în ochii noștri și nu ne va întreba cât de mulți am fost cândva, nici câți suntem astăzi, ci ne va întreba, așa cum l-a întrebat odinioară pe Petru: „Tu mă iubești?”. Nu putem tăcea. Trebuie să exprimăm iubirea noastră față de El. Trebuie să exprimăm disponibilitatea noastră: „Iată-mă, trimite-mă!”. În El putem avea încredere. Misiunea Sa se va contiuna și dacă va trebui să rămânem în casele noastre. El va fi cu noi și în dificultățile noastre.

Cu aceste gânduri vă urez sărbători fericite! Cristos Cel Înviat să vă umple de bucuria prezenței Sale!

Timișoara, cu prilejul Solemnității Sf. Paști, a Anului Domnului 2020


† Iosif Csaba Pál,
Episcop de Timișoara

Spiritualitate

Înălțarea Domnului. Cinstirea eroilor, sărbătoarea bisericească națională

Publicat

pe

Înălţarea Domnului Iisus Hristos este prăznuită la 40 de zile după Înviere, în Joia din săptămâna a 6-a după Paşti. Această sărbătoare este cunoscută în popor şi sub denumirea de Ispas.

În această zi creştinii se salută cu „Hristos S-a înălţat!“ şi „Adevărat S-a înălţat!“.

Timp de 40 de zile de la dumnezeiasca Sa Înviere din morţi, Hristos-Domnul S-a arătat ucenicilor Săi şi prin multe semne doveditoare i-a încredinţat că El este Mântuitorul Hristos înviat. La sfârşitul acestei perioade, S-a arătat pentru ultima oară ucenicilor Săi, le-a făgăduit trimiterea Duhului Sfânt şi, mergând în afara Ierusalimului, S-a înălţat sub privirile lor la cer, binecuvântându-i.

Atunci, doi îngeri s-au arătat zicând: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer”.

Înălţarea Domnului este şi sărbătoare naţională bisericească, zi în care sunt pomeniţi eroii neamului.

Astfel, la sărbătoarea Înălțării Domnului şi Ziua Eroilor din ziua de joi, 25 mai 2023, după Sfânta Liturghie, vor fi oficiate slujbe de pomenire a eroilor neamului românesc în toate catedralele, bisericile, mănăstirile, cimitirele, troiţele şi monumentele închinate acestora din ţară şi străinătate.

Apoi, la ora 12.00, clopotele bisericilor ortodoxe vor fi trase în semn de recunoştinţă faţă de eroii care s-au jertfit pentru neam, credinţă şi ţară.

Pomenirea eroilor neamului românesc la praznicul Înălţării Domnului a fost hotărâtă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1920. Această decizie a fost consfinţită prin alte două hotărâri sinodale din anii 1999 şi 2001 prin care această zi a fost proclamată ca sărbătoare națională bisericească.

Prin legea 379/2003 privind regimul mormintelor şi operelor comemorative de război cea de-a patruzecea zi de la Sfintele Paşti, sărbătoarea Înălţării Mântuitorului Iisus Hristos, a fost proclamată Ziua Eroilor, ca sărbătoare naţională a poporului român.

Citeste mai mult

Spiritualitate

Sfinții împărați Constantin și Elena, prăznuiți de credincioșii ortodocși

Publicat

pe

La 21 mai, credincioșii ortodocși și catolici laolaltă îi celebrează pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi mama sa, Elena, “cei întocmai cu apostolii”. Sfinții Constantin și Elena şi-au dedicat vieţile credinţei creştine și sunt ocrortitorii familiei.

Cine s-ar fi gândit că rodul iubirii dintre un general roman și o frumoasă hangiță va ajunge, într-o bună zi, împărat și, peste veacuri, alături de mama sa, sfânt prăznuit cu mare fast în lumea creștină?! Este vorba despre Constantin cel Mare, care a ajuns împărat la Imperiului Roman, la numai 21 de ani.

Semnul crucii aduce biruință

Potrivit istoricilor bisericeşti, victoria armatei lui Constantin cel Mare împotriva oştilor mult mai numeroase ale lui Maxentiu, în anul 312, s-a datorat unui vis al împăratului, în care i s-a înfăţişat însuşi Iisus Hristos. Iisus i-a arătat semnul crucii luminos pe cer, spunându-i că dacă va pune crucea pe steaguri, prin acest semn va învinge. Minunea a avut loc şi Constantin a devenit adept al creştinismului. Cu aceeaşi credinţă puternică, mama sa, Elena, a mers la Ierusalim, în căutarea locurilor sfinte din Evanghelii. Ea a descoperit Sfântul Mormânt şi lemnul Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Iisus. Acolo, Elena a zidit biserica Sfântului Mormânt, bisericile din Betleem, din Nazaret şi alte sfinte locaşuri. Tot ea a contribuit la mutarea capitalei imperiului, în vechiul Bizanţ, numit apoi Constantinopol, făcând ca oraşul să strălucească mai puternic decât Roma antică, în semn de preţuire şi ca rod al credinţei în Dumnezeu.

Sfinții Constantin și Elena au eliberat credința

Constantin a rămas în istorie drept împăratul care a dat libertate creştinismului, transformându-l în religie permisă de lege, în anul 313, prin Edictul de la Milano. Sub conducerea lui au fost adoptate măsuri favorabile Bisericii, după o lungă perioadă de interdicţii şi persecuţii. Preoţii au primit subvenţii si au fost scutiţi de anumite obligaţii. Spiritul creştin şi-a pus amprenta şi asupra legilor, renunţându-se la pedepsele prea aspre, îmbunătăţindu-se viaţa în închisori, simplificându-se eliberarea sclavilor prin declararea libertăţii lor de către episcopi şi preoţi în biserici, protejându-i pe sărmani, orfani şi văduve. Împăratul Constantin e cel care a decretat duminica zi de odihnă, sărbătoare săptămânală, în care până şi soldaţii mergeau la biserică. Şi tot el a luptat pentru unitatea credinţei, fiind autorul unei mari părţi a Crezului rostit astăzi de toţi creştinii. Constantin cel Mare a murit la zi mare, în Duminica Rusaliilor, fiind înmormântat într-una dintre ctitoriile sale religioase.

Ce se face de Constantin și Elena?

Este important de știut ce se face de Constantin și Elena. Se crede că, în ziua de 21 mai, când Biserica îi sărbătorește pe Sfinții Constantin și Elena, păsările își învață puii să zboare, sub stricta supraveghere a lui Constantin Graur sau Costandinul puilor. Dacă ziua e respectată cum se cuvine, zburătoarele dăunătoare nu vor ataca lanurile şi viile. Celor ce muncesc le ard bucatele pe câmp şi au parte de pagube mari. Este ultima zi de semănat porumb, ovăz și mei. Tot cu mare cinste şi fără muncă trebuie celebrat şi Ioan Fierbe-Piatra, pe 25 mai. Altminteri, se zice că urmează cumpene grele în viaţă, vijelii dezlănţuite şi grindină, multă durere şi boli.

 Sursa: Libertatea pentrufemei.ro

Citeste mai mult

Spiritualitate

Săptămâna Luminată se încheie cu Duminica Tomii sau Paștile Mic

Publicat

pe

Duminica Tomii este o zi de pomenire a morților. În prezent, de Paștele Blajinilor, fiecare familie merge la cimitir, aducând colivă, ouă roșii, cozonac, pască. Ele sunt sfințite de preot și împărțite femeilor, copiilor sau oamenilor sărmani prezenți la această pomenire.

În tradiția poporului român se vorbește despre Paștele Blajinilor, care în unele zone etnografice era serbat în Duminica Tomii, iar în altele a doua zi, lunea. În trecut, de Paștele Blajinilor, românii se adunau prin poieni și dumbrăvi, se așezau pe iarbă și se bucurau mâncând ouă roșii, pască, miel fript și bând vin sau rachiu fiert, îndulcit cu miere. Nimeni nu lucra de Paștele Blajinilor.

Ziua era ținută prin nelucrare pentru ca pământul să rodească. În timp, Paștele Blajinilor a fost asimilat cultului funerar românesc. În prezent, prin „blajini” sunt desemnați morții din familia fiecăruia. În trecutul nu foarte îndepărtat, în Moldova, femeile mai în vârstă strângeau ouăle vopsite la Paști, le duceau în grădină și le dădeau de-a dura pe iarbă. Le culegeau copiii ca pomană pentru sufletele celor trecuți la Domnul.

Strămoșii noștri credeau și ei în existența unor oameni de odinioară care nu s-au remarcat prin puterile lor fizice, ci prin virtuțile creștine. Acestea i-au făcut vestiți peste mări și țări.

Numele lor variază: li se spune blajini în Moldova, rohmani în Bucovina, răgmani în Maramureș. Cele mai multe informații despre ei le găsim în culegerile vechi de folclor întreprinse de Elena Niculiță Voronca și Simion Florea Marian, care era și preot. Informațiile sunt disparate – situație tipică pentru viziunea despre lume a omului arhaic. Legendele nu au coerența unei teorii, din simplul motiv că țăranul român își explica lumea prin povești, nu prin enunțuri abstracte și reci. Legendele, de multe ori, se contraziceau sau se completau ca piesele unui joc de puzzle.

De aceea, despre originea blajinilor întâlnim mai multe versiuni. Ce erau ei în mentalitatea autohtonă, arhaică? Un popor creștin – „un neam tare bun de oameni”, „nu fac stricăciune nimănuia” -, care viețuia într-un tărâm îndepărtat: unii credeau că trăiesc sub pământ, alții în ostroavele mărilor sau chiar în pustietate. Neavând case, viețuiau la umbra pomilor. Principala trăsătură a lor era evlavia față de Dumnezeu: postesc mult și se roagă continuu. Sunt buni la inimă, blajini. Ducând o viață sfântă, când mor, merg neabătut spre rai.

Mai ales în Bucovina și Moldova, românii credeau că, neavând calendar, blajinii nu știu în ce dată cade Paștele − cea mai importantă sărbătoare a lor. Româncele îi ajutau și se considera că este o mare greșeală să faci altminteri: strângeau într-o sită sau covățică cojile de la ouăle pe care le foloseau pentru pregătirea pascăi și a diverselor prăjituri și copturi, iar în sâmbăta de dinaintea Învierii Domnului le aruncau pe o apă curgătoare.

Credeau cu tărie că, purtate de râuri, cojile vor ajunge în Apa Sâmbetei – des întâlnită în basmele românești -, care le va duce în tărâmul blajinilor. Văzându-le, aceștia se bucurau cu negrăită bucurie și începeau și ei să prăznuiască Învierea Domnului. În unele legende românești, româncele gospodine nu doar îi înștiințau pe blajini de venirea Paștelui, ci îi și hrăneau: din cojile ajunse în țara lor se fac la loc, prin minune, ouă întregi din care mănâncă nu mai puțin de doisprezece blajini deodată.

Citeste mai mult

Articole recente

TIMIȘOARA Vremea

Cele mai citite