Ne găsiți și pe:
pergole retractabile

Spiritualitate

Nu există piedici reale în calea canonizării oficiale a părintelui Arsenie Boca

Publicat

acum 9 ani

pe

Interviu cu părintele conf. dr. Irimie Marga, profesor de drept canonic la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu

 „Ceea ce ești vorbește mai tare decât ceea ce spui”, mărturisea cândva Părintele Arsenie Boca. Aceste cuvinte s au verificat cu vârf și îndesat în ceea ce l privește pe autorul lor. Fiindcă, între oamenii timpului său, Părintele Arsenie a strălucit prin trăirea în Hristos și darurile primite de la El. Puterea de pă¬trundere duhovni¬ceas¬că dovedită celor care l au cunoscut personal, dar și prigonirea și marginali¬zarea la care a fost supus din partea autorităților comuniste, toate au făcut ca duhovnicul de la Mănăstirea Sâmbăta să rămână în evlavia poporului ca om cu viață sfântă. Interviul acordat de părintele conf. dr. Irimie Marga, profesor de drept canonic la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu, ne pune în temă cu demersurile actuale făcute în vederea unei posibile canonizări a Părintelui Arsenie Boca.

Părinte profesor, la sfârşitul anului trecut s a hotărât înfiinţarea unei Comisii mitropolitane speciale, care să cerceteze viaţa şi activitatea Părintelui Arsenie Boca, în vederea unei posibile canonizări. Ca profesor de drept canonic, ce ne puteţi spune despre acest lucru?

Mai întâi trebuie spus faptul că actul canonizării are un caracter constatator al sfinţeniei, iar nu un caracter constitutiv sfinţeniei. Numai Dumnezeu este Cel Care decide cine merită să ajungă în Împărăţia Lui, adică devine sfânt. Aici, pe pământ, nimeni nu poate să facă pe cineva sfânt. Organismele Bisericii au doar capacitatea de a constata sfinţenia unui sfânt, de a o recunoaşte ca atare şi de a o proclama oficial. De aceea, în acest proces trebuie răbdare, rugăciune, înţelepciune şi har pentru a nu greşi.
Procesul de canonizare a unui sfânt începe în episcopia, respectiv mitropolia din care a făcut parte sau unde se află mormântul acestuia. Reprezentanţii desemnaţi adună documentele oficiale, verifică autenticitatea şi credibilitatea lor. Criteriul fundamental al canonizării unei persoane este ortodoxia credinţei şi vieţii acesteia. Punctul de plecare îl constituie cultul spontan pe care l aduc credincioşii unei persoane cu viaţă sfântă. De aceea, mişcarea duhovnicească de la Prislop are un mare rol în procesul de canonizare.
Apoi dosarul de canonizare este înaintat spre analiză Sinodului mitropolitan. De acolo este trimis Comisiei canonice a Sfântului Sinod, care l reanalizează şi îl -înaintează spre aprobare finală Sfântului Sinod. După aprobare urmează proclamarea oficială a unui sfânt, prin evenimente liturgice speciale şi prin documente oficiale. În baza acestor documente oficiale, sfântul este introdus în calendar, în cărţile de cult (Mineie), şi i se alcătuiesc slujbe proprii (canoane liturgice, acatiste etc.).

Pentru unii credincioşi pregătirea canonizării Părintelui Arsenie durează prea mult. De ce?

Pregătirea dosarului necesită un timp relativ îndelungat, pentru ca nu cumva graba omenească şi superficialitatea să denatureze obiectivitatea constatărilor asupra vieţii şi ortodoxiei persoanei în cauză. Duhul Sfânt lucrează în timp, cu tihnă. Tot ce nu este de la Duhul Sfânt se diluează şi dispare în timp.

Există piedici în calea canonizării Părintelui Arsenie?

După părerea mea, în cazul Părintelui Arsenie nu există piedici reale şi obiective în calea canonizării oficiale. Au existat şi mai există unele voci critice, fapt care – omeneşte vorbind – este firesc. Nici Mântuitorul nu a scăpat de ele. Dar toate aceste păreri sunt rezultatul unei cunoaşteri superficiale sau preconcepute la adresa Părintelui Arsenie. Sunt de fapt nişte ispite. O astfel de ispită este cea care l priveşte pe Părintele Arsenie mai mult ca un vrăjitor sau ghicitor, decât ca un adevărat înainte văzător cu duhul. O altă ispită vine din partea celor care îi aduc acuze politice. Or, Părintele Arsenie nu a făcut nici un fel de politică, decât numai „politica” lui Hristos. Alţii îi subestimează arta şi mesajul ei. Toate acestea, însă, nu au nici o putere, pentru că lucrarea Părintelui Arsenie vine de sus!

Ce s a făcut până în prezent pentru pregătirea dosarului de canonizare a Părintelui Arsenie?

În data de 26 noiembrie 2015, a avut loc o şedinţă comună a Sinoadelor mitropolitane din Transilvania la sediul Episcopiei Devei şi Hunedoarei, unde s a hotărât alcătuirea unei Comisii de teologi şi de oameni de ştiinţă care să studieze viaţa şi activitatea Părintelui Arsenie, în vederea alcătuirii unui referat general, a unui studiu document pe care apoi Sinodul mitropolitan al Mitropoliei Ardealului să l propună, dacă este cazul, aprobării Sfântului Sinod, în vederea canonizării Părintelui Arsenie. Prima întrunire a acestei comisii a avut loc sâmbătă, 16 aprilie 2016, iar a doua a avut loc luni, 31 octombrie 2016. Cât va mai dura acest proces nu putem să spunem şi, în principiu, nu putem să spunem nici rezultatul lui, de aceea vorbim de o posibilă, iar nu de o inevitabilă canonizare.

Preţuirea unei persoane ca „sfântă”, asupra căreia Biserica nu s a pronunţat încă, este diferită de cinstea adusă sfinţilor?

Da şi nu. Cultul spontan este diferit de cultul oficial al unui sfânt, pentru că acea persoană aflată în proces de canonizare se pomeneşte în pomelnice la morţi, i se fac încă parastase şi nu este invocată ca sfânt sau sfântă în rugăciunile Bisericii. După canonizare, sfântului nu i se mai fac parastase şi poate fi invocat în rugăciuni, în acatiste, în slujbe de laudă aduse sfinţilor.
În esenţă însă, cultul spontan stă la baza cultului oficial, de aceea credincioşii încep venerarea acestuia ca sfânt, potrivit sentimentelor şi evlaviei lor personale sau, cum se zice, pentru că „aşa simt ei”. De aceea cultul spontan, în esenţă, nu diferă de cel oficial, pe care l pregăteşte.

L aţi cunoscut personal pe Părintele Arsenie?

Din păcate, nu. Dar am trăit din profeţiile lui. De exemplu, la sfârşitul lunii noiembrie 1989, când Părintele Arsenie Boca trecuse la cele veşnice, am auzit vorbindu se în şoaptă, pe ascuns, la Institutul Teologic de Grad Universitar din Sibiu (unde eram doctorand), despre profeţia pe care a făcut o înainte de moartea sa, şi anume, că va urma o mare vărsare de sânge… Profeţia suna înfricoşător, dar mi am adus aminte de ea în decembrie 1989, când au murit atâţia oameni nevinovaţi. A fost experienţa mea personală care, pe lângă multe altele, m a convins că Părintele Arsenie a fost un om cu viaţă sfântă şi cu darul incontestabil al înainte vederii. Mai ştiu şi alte profeţii, unele s au împlinit, altele urmează.
Apoi, am avut şansa să cunosc mulţi oameni care au fost în legătură directă cu Părintele Arsenie şi mi au povestit multe despre el. Chiar mătuşa mea, monahia Justina de la Mănăstirea Ghighiu şi apoi de la Mănăstirea Ţigăneşti, cea care mi a îndrumat paşii spre Teologie, a avut legături strânse cu Părintele Arsenie. De la ea păstrez Filocalia – volumul al II lea, din anul 1947, cu semnătura originală a Părintelui Arsenie. Nimic nu i întâmplător… Este, poate, car¬tea care mi a binecuvântat viaţa!

Cum l-aţi perceput pe Părintele Arsenie Boca?

Mai întâi, ca un mare vizionar. Cunoştea atât necazurile personale ale oamenilor, dar mai ales ştia cauzele lor. Acest fapt îi cutremura pe oameni şi prin aceasta a reuşit să schimbe multe vieţi. Cunoscând trecutul, dădea oamenilor sfatul cel mai potrivit, calea de urmat. Cei care l au ascultat au ajuns departe. Cei care nu l au ascultat – şi nu au fost puţini! – şi au adus aminte cu amar de cuvintele Părintelui Arsenie.
O altă trăsătură unică a Părintelui Arseniea fost felul în care el a văzut legătura dintre Biserica mare (ecclesia maior) şi Biserica mică (ecclesia minor), adică familia. Această legătură a mărturisit o într un mod cu totul aparte, pornind de la convingerea că credinţa din Biserica mare trebuie transpusă şi trăită deplin într o viaţă de familie creştină adevărată. Cu alte cuvinte, putem spune că Părintele Arsenie cunoştea cât de credincioşi sunt oamenii, după felul în care trăiau în familie, până la cele mai mici detalii ale vieţii intime. Convingerea existenţei lui Dumnezeu se transpune în convingerea prezenţei lui Dumnezeu în actul procreaţiei, cu toate aspectele lui. Degeaba ne numim creştini în public, dacă în viaţa privată de familie, în maxima noastră intimitate, ne comportăm ca ateii. În acest sens este bine cunoscută atitudinea Părintelui Arsenie, după ce oamenii veneau la el şi spuneau câţi copii au, el întreba: ceilalţi copii unde sunt? Majoritatea amuţeau… Apoi spunea: mai bine mori, decât să omori! Nimeni nu mărturisea tragedia avortului ca Părintele Arsenie. Dezastrul din viaţa de familie, din viaţa noastră intimă, nu poate fi acoperit de formalismul şi falsa evlavie pe care noi adeseori le afişăm. Mai cred că vărsarea de sânge pe care a prevestit o Părintele Arsenie nu este numai cea de la revoluţie, cât mai ales vărsarea de sânge care a urmat prin liberalizarea avorturilor.

Cum v-a influenţat Părintele Arsenie?

Pentru mine Părintele Arsenie este un călăuzitor unic şi de neegalat. Aş putea să spun că viziunea lui asupra vieţii creştine autentice din Biserica mare şi din Biserica mică (familia) mi a schimbat modul de a teologhisi, m a făcut să pun preţ pe forţa şi sinceritatea cuvântului (chiar dacă de aici am avut de suferit), mi a influenţat definitoriu viaţa personală şi familia mea. O mare şansă am avut prin soţia mea, care l a cunoscut personal pe Părintele Arsenie, deci nu a trebuit să i explic toate acestea.
Răbdarea şi tenacitatea cu care Părintele Arsenie a învins abuzurile de putere ale autorităţilor civile, dar şi bisericeşti ale vremii m au impresionat foarte mult. Şi astăzi Părintele Arsenie mă mângâie, când văd că abuzurile de putere în societatea românească nu încetează. Setea şi abuzul de putere sunt cea mai mare slăbiciune umană. De fapt, mi e milă de acele persoane care abuzează de putere, pentru că le văd nefericite, iar familiile lor suferă din cauza acestui păcat. Dacă l ar urma mai bine pe Părintele Arsenie, şi ar schimba viaţa, spre binele lor, dar mai ales al Bisericii. Credinţa în Judecata de Apoi, la care toţi vom da seama de ceea ce am făcut, a fost la Părintele Arsenie sensul rezistenţei lui în faţa tuturor încercărilor prin care a trecut.

În ce constă cunoașterea și descoperirea distinctă a Părintelui Arsenie?

Am amintit deja de cunoaşterea vizionară, cu duhul, a Părintelui Arsenie. La aceasta se adaugă cunoaşterea ştiinţifică a Părintelui Arsenie, în baza studiilor sale de medicină şi de belle arte. În baza acestor cunoaşteri, Părintele Arsenie a făcut o legătură revelatoare, unică şi incontestabilă, între medicină şi viaţa spirituală. Mai exact, Părintele Arsenie vorbea, cu mai bine de 50 de ani în urmă, de legătura dintre păcat şi moștenirea genetică. Despre înscrierea păcatelor în structura noastră genetică şi transmiterea lor la urmaşi nu a mai vorbit nimeni până la Părintele Arsenie. Genetica abia acum descoperă tot mai mult ceea ce Părintele Arsenie spunea cu mult înainte, că în genele noastre se găsesc înscrise toate informaţiile despre noi, talentele, degenerările, bolile, înclinaţiile, sentimentele. E suficient să citim cartea „Cărarea Împărăţiei”, unde viziunea teologico medicală a Părintelui se dovedeşte revelatoare.

Ce să mai spunem despre darurile artistice ale Părintelui Arsenie! Pictura Părintelui Arsenie este fascinantă! Câtă frumuseţe filocalică şi splendoare mistică vedem în icoanele împărăteşti de la Prislop! Mie îmi plac foarte mult şi elementele decorative, bogate, din tradiţia românească brâncovenească, întâlnite pe copertele Filocaliilor româneşti sau în iconostasul de o fineţe rară, de la Mănăstirea Prislop. De neegalat rămâne şi integrarea cosmică a clopotniţei Părintelui Arsenie de la Mănăstirea Prislop.
Prin toate acestea şi altele asemenea, Părintele Arsenie ocupă un loc unic, inconfundabil, între duhovnicii României.

Ce mesaj credeţi că transmite mișcarea duhovnicească de la Prislop, care ia amploare pe zi ce trece?

Mesajul acestei mişcări duhovniceşti nu este şi nu poate fi altul decât mesajul propovăduirii Părintelui Arsenie, cuprins în predicile lui, în scrierile lui, în pictura lui, mai ales în multele sintagme (apoftegme) pe care le a vorbit Părintele. Aş aminti aici câteva: „Nu irosiţi energia genezică”, „Feciorie până la Cununie şi fidelitate până la moarte”, „Nici refuz, nici abuz”, „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă” şi altele. Actualitatea acestor cuvinte atrage ca un magnet. Dar naşte şi întrebarea: câţi le împlinim?

În opinia sfinției voastre, care este esența învățăturii Părintelui Arsenie?

Esenţa învăţăturii Părintelui Arsenie este esenţa învăţăturii noastre creştine, pentru că Părintele Arsenie n a adus o altă învăţătură. Părintele Arsenie doar ne a actualizat această învăţătură, ne a prezentat o într un mod unic şi revelator, ne a făcut să ne îndrăgostim de Hristos şi de Biserica Lui şi să I urmăm calea spre mântuirea noastră. De aceea este şi greu să cuprindem în câteva cuvinte această învăţătură.

Cred însă că sinteza cea mai bună a făcut o chiar Părintele Arsenie în cuvintele scrise pe Evanghelia ţinută de Mântuitorul Iisus Hristos din iconostasul de la Mănăstirea Prislop şi care sună în felul următor: „Nu te teme, turmă mică… Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor. Iată Eu sunt cu voi – Trup şi Sânge – în toate zilele până la sfârşitul veacului. Dar fericiţi cei cu inima curată. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte vi se vor da vouă. Nu fiţi cu spinii grijilor în inimă. Ci dă Mi Mie inima ta. Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să şi ia crucea sa, în fiecare zi, şi să Mi urmeze Mie. Aşadar, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are, ba încă şi de viaţa sa, nu poate să fie ucenicul Meu. În lume, necazuri veţi avea, din pricina Mea, căci vă vor ocărî şi vă vor prigoni pe voi, şi, minţind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră.
Iar când vor începe să fie toate acestea, prindeţi suflet şi ridicaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră s a apropiat. Îndrăzniţi deci, Eu am biruit lumea. Iată stau la uşa ta şi bat…”.

Interviu realizat de Andrei Păduraru, pentru Ziarul Lumina

0
Știri asemănătoare
Citeste mai mult
Click pentru a comenta

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spiritualitate

Săptămâna Luminată se încheie cu Duminica Tomii sau Paștile Mic

Publicat

acum 2 zile

pe

18 aprilie 2026

de

Duminica Tomii este o zi de pomenire a morților. În prezent, de Paștele Blajinilor, fiecare familie merge la cimitir, aducând colivă, ouă roșii, cozonac, pască. Ele sunt sfințite de preot și împărțite femeilor, copiilor sau oamenilor sărmani prezenți la această pomenire.

În tradiția poporului român se vorbește despre Paștele Blajinilor, care în unele zone etnografice era serbat în Duminica Tomii, iar în altele a doua zi, lunea. În trecut, de Paștele Blajinilor, românii se adunau prin poieni și dumbrăvi, se așezau pe iarbă și se bucurau mâncând ouă roșii, pască, miel fript și bând vin sau rachiu fiert, îndulcit cu miere. Nimeni nu lucra de Paștele Blajinilor.

Ziua era ținută prin nelucrare pentru ca pământul să rodească. În timp, Paștele Blajinilor a fost asimilat cultului funerar românesc. În prezent, prin „blajini” sunt desemnați morții din familia fiecăruia. În trecutul nu foarte îndepărtat, în Moldova, femeile mai în vârstă strângeau ouăle vopsite la Paști, le duceau în grădină și le dădeau de-a dura pe iarbă. Le culegeau copiii ca pomană pentru sufletele celor trecuți la Domnul.

Strămoșii noștri credeau și ei în existența unor oameni de odinioară care nu s-au remarcat prin puterile lor fizice, ci prin virtuțile creștine. Acestea i-au făcut vestiți peste mări și țări.

Numele lor variază: li se spune blajini în Moldova, rohmani în Bucovina, răgmani în Maramureș. Cele mai multe informații despre ei le găsim în culegerile vechi de folclor întreprinse de Elena Niculiță Voronca și Simion Florea Marian, care era și preot. Informațiile sunt disparate – situație tipică pentru viziunea despre lume a omului arhaic. Legendele nu au coerența unei teorii, din simplul motiv că țăranul român își explica lumea prin povești, nu prin enunțuri abstracte și reci. Legendele, de multe ori, se contraziceau sau se completau ca piesele unui joc de puzzle.

De aceea, despre originea blajinilor întâlnim mai multe versiuni. Ce erau ei în mentalitatea autohtonă, arhaică? Un popor creștin – „un neam tare bun de oameni”, „nu fac stricăciune nimănuia” -, care viețuia într-un tărâm îndepărtat: unii credeau că trăiesc sub pământ, alții în ostroavele mărilor sau chiar în pustietate. Neavând case, viețuiau la umbra pomilor. Principala trăsătură a lor era evlavia față de Dumnezeu: postesc mult și se roagă continuu. Sunt buni la inimă, blajini. Ducând o viață sfântă, când mor, merg neabătut spre rai.

Mai ales în Bucovina și Moldova, românii credeau că, neavând calendar, blajinii nu știu în ce dată cade Paștele − cea mai importantă sărbătoare a lor. Româncele îi ajutau și se considera că este o mare greșeală să faci altminteri: strângeau într-o sită sau covățică cojile de la ouăle pe care le foloseau pentru pregătirea pascăi și a diverselor prăjituri și copturi, iar în sâmbăta de dinaintea Învierii Domnului le aruncau pe o apă curgătoare.

Credeau cu tărie că, purtate de râuri, cojile vor ajunge în Apa Sâmbetei – des întâlnită în basmele românești -, care le va duce în tărâmul blajinilor. Văzându-le, aceștia se bucurau cu negrăită bucurie și începeau și ei să prăznuiască Învierea Domnului. În unele legende românești, româncele gospodine nu doar îi înștiințau pe blajini de venirea Paștelui, ci îi și hrăneau: din cojile ajunse în țara lor se fac la loc, prin minune, ouă întregi din care mănâncă nu mai puțin de doisprezece blajini deodată.

0
Citeste mai mult

Spiritualitate

Izvorul tămăduirii – ziua în care se sfințesc apele

Publicat

acum 4 zile

pe

16 aprilie 2026

de

Izvorul tămădiurii, sarbatoare inchinata Maicii Domnului, este praznuita in vinerea din Saptamana Luminata, prima dupa Sfintele Pasti.

La originea acestei sarbatori se afla o minune petrecuta in apropierea Constantinopolului. Potrivit Traditiei, un orb a primit vederea dupa ce s-a spalat cu apa unui izvor din jurul acestui loc. Orbul ajunge la izvor datorita imparatului Leon (457- 474), pe atunci neincoronat, care implineste descoperirea facuta de Maica Domnului: „Nu este nevoie sa te ostenesti, caci apa este aproape. Patrunde, Leone, mai adanc in padure si, luand cu maini apa tulbure, potoleste cu ea setea orbului si unge cu ea ochii lui cei intunecati”.

Mai tarziu, cand Leon ajunge imparat, ridica pe locul unde s-a petrecut minunea o biserica cu hramul „Izvorul Tamaduirii”. Aici primeste vindecare de o boala grea si imparatul Justinian (526-575), care ridica drept multumire o biserica si mai mare. Biserica zidita de imparatul Justinian a fost distrusa in anul 1453, de turci.

Izvorul tamaduirii din timpul lui Leon se pastreaza si in zilele noastre. Credinciosii care merg la Istanbul (numele nou al vechii cetati a Constantinopolului), se pot inchina in biserica Izvorului Tamaduirii. Actuala constructie este din secolul al XIX-lea, dar la subsolul acesteia se afla un paraclis din secolul al V-lea, unde exista izvorul cu apa tamaduitoare din trecut.

De Izvorul Tamaduirii se sfintesc apele

De Izvorul Tamaduirii, se sfintesc apele, slujba cunoscuta sub denumirea de Aghiasma Mica. Termenul „aghiasma” vine de cuvantul grecesc „aghiasmos”, care isi are originea in cuvantul „aghios”(sfant). „Aghiasmos” se poate traduce si ca slujba de sfintire, dar si ca apa sfintita. Astfel, atunci cand spunem „voi face o aghiasma”, intelegem slujba, iar cand spunem „voi bea un pic de aghiasma”, ne referim la apa sfintita.

Sunt insa si persoane care sustin ca termenul „aghiasma” vine de la „iazma”. In DEX, cuvantul iazma, iezme, cu sensul de „aratare urata si rea, naluca, vedenie”, este indicat ca si in DLR, cu etimologie necunoscuta.

Izvoare tamaduitoare la noi in tara

Maica Domnului a daruit si poporului roman izvoare tamaduitoare. Unul din acestea se afla la Manastirea Ghighiu din judetul Prahova, la mai putin de 5 km de municipiul Ploiesti. Potrivit Traditiei, episcopul sirian care a adus icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului in aceasta manastire (1958), a cerut iertare Fecioarei pentru ca a luat icoana din locul in care se afla, iar a doua zi, in locul in care s-a rugat, a aparut un izvor tamaduitor.

Un alt izvor cu apa vindecatoare se afla la Manastirea Dervent. Traditia spune ca acest izvor a tasnit din locul in care Apostolul Andrei a impuns piatra cu toiagul.

Alt loc binecuvantat cu apa tamaduitoare este izvorul de la Manastirea Horaicioara din judetul Neamt. Acest izvor a fost descoperit acum un secol, datorita rugaciunilor monahilor catre Maica Domnului de a le darui un izvor mai aproape de manastire. El izvoraste de sub muntele Feriga si se afla la 50 m de biserica manastirii.

Nu trebuie uitate izvorul de la Manastirea Cetatuia Negru Voda, din judetul Arges si cel de la Biserica Greaca din Braila, descoperit in anul 1863, in vremea efectuarii unor lucrari de constructie la sfantul lacas.

0
Citeste mai mult

Spiritualitate

IPS Ioan, în Pastorala de Paști: „Fraților, nu-L țineți pe Hristos sub piatra uitării voastre. Nu-L îngropați în uitare!“

Publicat

acum o săptămână

pe

10 aprilie 2026

de

† IOAN, Din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Timișoarei și Mitropolit al Banatului

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi drept-credincioşilor creştini, har, milă şi pace de la Dumnezeu Tatăl, iar de la noi, părintească binecuvântare.

„Fiul Omului va să fie dat
în mâinile oamenilor și-L vor omorî,
dar a treia zi va învia.” (Matei 17, 22-23)

Iubiți frați și surori în Domnul,

Hristos a înviat!

Binecuvântat să fie Dumnezeu, Care ne-a învrednicit să ajungem și anul acesta să prăznuim în pace și liniște Învierea Domnului nostru Iisus Hristos!

Acest Praznic al Luminii alungă pentru totdeauna întunericul necredinței din inima omului.

Omul căzut în păcat, și din păcat, în moarte, își ducea această povară, moartea, ca pe cea mai grea osândă a vieții sale. Osândit la întuneric, mereu a privit spre soare, nădăjduind că îl va ajuta, dar soarele doar l-a mângâiat cu razele lui blânde și s-a dovedit a fi neputincios în fața morții.

În urma păcatului, omul s-a ascuns de la fața lui Dumnezeu în adânc, în casa morții. Omul pierduse prima sa bătălie cu Satan. Îl va trimite Preamilostivul Tată Ceresc peFiul Lui să-l ajute pe om și să-l elibereze din robia morții.

Frați creștini, suntem tentați să credem că Iisus Hristos a călătorit doar pe cărările din Țara lui Israel, că a umblat pe uscat și pe mare. Oare doar atât?! Nu, ci a călătorit în adânc, în casa morții, pe care o omorâse pe Crucea de pe Golgota. Cât de lung e drumul de la cer și până în adânc, în casa întemnițatului om!

Hristos l-a căutat atunci pe Adam, iar azi mă caută pe mine.

Doamne, eu sunt în adânc, mai în adânc decât Adam; fie-Ți milă de mine și de noi!

A venit Hristos la noi și omul a stat cu Fiul lui Dumnezeu la masă și în sinagogă, dar nu L-a cunoscut, deși făcuse atâtea minuni și rostise atâtea învățături! N-a văzut în El decât pe fiul teslarului din Nazaret. Lui Hristos nu I-a fost rușine că oamenii nu-I ziceau Fiul lui Dumnezeu, ci fiul teslarului. Aceasta face parte din chenoza lui Hristos. Mai mult decât atât,a coborât și în adânc. Drumul spre adânc a trecut prin Golgota.

Urcându-Se pe Cruce, de acolo a văzut cât de lung e drumul până în casa morții, unde era Adam, împreună cu fiii și urmașii lui.

Hristos, când Se urcă, atunci coboară în suferință și în jertfă. Mântuitorul nu S-a jertfit pentru noi pe altarul templului din Ierusalim, ci pe un altar nou, pe care nu se mai jertfise nimeni, pregătit de om pentru Fiul lui Dumnezeu: Crucea cu împătrite raze.

Crucea a auzit ultima bătaie a inimii lui Hristos!

Fiul lui Dumnezeu Își sfințește altarul cu scump Sângele Său. Și de atunci, noi, creștinii, cinstim și sărutăm acest altar.

Hristos a ajuns în adâncul lui Adam, darS-a odihnit și în adâncul Său, în Sfântul Său Mormânt, pe care ni l-a lăsat și nouă spre odihnă și spre așteptare în credința și în nădejdea învierii noastre. Aici Îl vom aștepta toți pe Hristos.

Fericiți cei ce Îl vor aștepta în nădejdea Învierii celei de obște: „Cu trupul adormind ca un muritor, Împărate şi Doamne, a treia zi ai înviat, pe Adam din stricăciune ridicând. Și moartea pierzându-o, Paştile nestricăciunii, lumii de mântuire” (Luminânda).

Omule, nu deznădăjdui: nu mori, ci treci! Ultima ta zi este răsăritul eternității tale. Dacă mergi spre Lumină, umbra îți rămâne în urmă.

Iubiți frați creștini,

Iubirea înomenită este alungată din lume, din cetatea Ierusalimului, nu în altă țară, ci este alungată pe Cruce.

Crucea este cetatea pe care o pregătise omul pentru Fiul lui Dumnezeu, Iubirea întrupată. Înălțat pe Cruce, Hristos Își vede creația căzută și o ridică împreună cu Sine pe Cruce, hrănindu-l pe om cu Sângele și cu Trupul Său, Pâinea vieții: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Căci Trupul Meu este adevărată mâncare și Sângele Meu, adevărată băutură” (Ioan 6, 54-55).

Țarinile rodesc spice de grâu. Crucea L-a rodit pe Hristos Euharistic, Pâinea vieții.Nu fugi de Cruce, căci pe ea vei găsi Pâinea vieții. Pe Cruce, Hristos îți vindecă rănile pe care ți le-a făcut fratele tău.

Iubiți credincioși, la Înviere, Mântuitorul a ieșit din Mormânt prin piatra ce fusese pecetluită, așa cum a intrat la Sfinții Săi Apostoli, prin ușile care erau încuiate. Abia după Înviere, piatra Mormântului a fost prăvălită: „Și după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob, și Salomeea au cumpărat miresme ca să vină să-L ungă.

Și dis-de-dimineață, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt. Și ziceau între ele: «Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului?» Dar ridicându-și ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată, căci era foarte mare” (Marcu 16, 1-4).

Fraților, nu-L țineți pe Hristos sub piatra uitării voastre. Nu-L îngropați în uitare.
Cine și-a uitat părinții și frații, acela L-a uitat pe Hristos.

Fiul lui Dumnezeu înviază și iese din Mormânt, nestricând lucrarea omului. Nu a venit să le zică lui Iosif și Nicodim: Nu trebuia să puneți o piatră pe Mine; chiar piatra va grăi prima despre Învierea Lui. Ce mare adevăr a grăit o piatră! Și azi pietrele din Țara lui Israel grăiesc despre Hristos!

O, omule! Tu, care ești o ființă vie și porți în tine o scânteie de Sus, de ce ești mut? Oare a primit piatra mai mult har la creație decât tine?! Nu pentru nevinovata piatră a venit Fiul lui Dumnezeu în lume, ci pentru tine. Dar, pentru că a grăit marele adevăr, Hristos va face din acea piatră pământ nou, la a Doua Lui Venire: „Și am văzut cer nou și pământ nou. Căci cerul cel dintâi și pământul cel dintâi au trecut și marea nu mai este” (Apocalipsă 21, 1).

Fiul lui Dumnezeu va mărturisi înaintea Tatălui despre noi, dar va mărturisi și despre acea piatră, pe care o va face pământ nou, în care nu vor mai crește spinii urii dintre frați și dintre neamuri. Logica iubirii nu este ca a omului căzut. Noi răspundem chiar și binelui cu rău. Nu mai zic cum răspundem noi răului!

În logica omului, în raport cu Hristos, Iubirea întrupată, Iubirii i se răspunde cu răstignirea. Omul nu și-a dat seama că atunci când L-a răstignit pe Hristos, chiar în acele momente, Hristos îl iubea cel mai mult, adică Se jertfea pentru om. Din cauza urii și a păcatului, omul nu vedea că atunci Hristos i Se dăruiește ca Pâine a vieții, Pâine Euharistică: „Eu sunt Pâinea cea vie, Care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este Trupul Meu” (Ioan 6, 51).

Cine iubește, suferă. Iubirea și jertfa sunt cele mai bune surori, sunt surori care s-au legat pe Cruce că nu se vor despărți niciodată. Iubirea și suferința sunt două candele în care trebuie să punem mereu untdelemnul faptelor bune.

Cel ce iubește și se jertfește, mare har de la Hristos Cel Înviat va primi. Când suferi pentru fratele tău, este semn că atunci îl iubești mai mult. Iubirea va schimba istoria.

Iubiții mei fii duhovnicești,

Ziua Învierii este ziua bucuriei creștinilor și a îngerilor. Și îngerii lui Dumnezeu s-au bucurat, văzându-L pe Fiul lui Dumnezeu că a biruit stăpânirea morții. Câștigase cea mai mare bătălie din univers. Prin Învierea lui Hristos noi am dobândit dreptul la veșnicie.

Fraților, între cer și pământ trebuie să fie numai rugăciune. În cântările Bisericii, auzim azi frumosul îndemn: „Ziua Învierii, și să ne luminăm cu prăznuirea; şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm.  Să zicem: «Fraţilor», şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte viaţă dăruindu-le” (din cântările Învierii).

Învierea Domnului stinge focul dușmăniei dintre oameni.

Iubiților, până la Înviere, omul a trăit sub semnul morții veșnice. Moartea îl despărțise pe om de Dumnezeu și de semenii săi. Învierea lui Hristos este arvuna învierii noastre. Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică și credința voastră. (…) Sunteți încă în păcatele voastre (…). Dar acum Hristos a înviat din morți, fiind începătură (a învierii) celor adormiți (I Corinteni 15, 14-20).

Cât de grea este despărțirea, și doar pentru o vreme, de cei dragi ai noștri! Însă moartea, acea tragedie în care omul intrase și nu putea ieși singur, fără Hristos ar fi rămas o despărțire veșnică.

Spre Înviere, Hristos a trecut prin moarte.Și nouă ne cere Dumnezeu să trecem încă din această viață printr-o moarte. Care moarte?! Moartea omului celui vechi, moartea față de lumea păcatului, față de prea multa iubire de sine:

„Noi, care am murit păcatului, cum vom mai trăi în păcat? (…) Omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului. (…) Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom și viețui împreună cu El, știind că Hristos, înviat din morți, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui” (Romani 6, 2-8). Aceste cuvinte le-a grăit Sfântul Apostol Pavel romanilor, dar ne sunt adresate și nouă azi.

Hristos Cel Înviat este începutul creației celei noi, a vieții celei noi. Iubirea întrupată ne dă nădejdea și puterea de a duce lupta împotriva patimilor și a păcatelor noastre.

Nu vă îngropați păcatele în uitare. Hristos a venit în noaptea noastră. Treziți-vă din somnul păcatului! Nu vă temeți de noapte!

Iubiți fii duhovnicești,

Trăim și la acest Praznic binecuvântat bucuria îngerilor, a femeilor mironosițe și a ucenicilor lui Hristos. Să ne învrednicească Dumnezeu Tatăl să devenim și noi ucenicii lui Hristos Cel Înviat!

Să trăim într-o iubire frățească în Hristos, împreună cu cei care sunt în suferință, singuri, cei neiubiți și nemângâiați. Hristos nu l-a uitat nici pe tâlharul care s-a pocăit lângă El, pe cruce. Hristos S-a făcut frate cu un tâlhar, noi cu cine ne facem frați?! Frații lui Hristos sunt și frații noștri astăzi?! Frăția se zidește întru iubire. Se face târziu, nu mai e timp de iubire.

Hristos le spune ucenicilor, înainte de Patima Sa, aceste cuvinte prin care ei să fie recunoscuți în lume ca ucenici ai Săi: „Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan 13, 35). Iar Sfântul Apostolul Pavel le spune filipenilor: „Faceți-mi bucuria deplină ca să gândiți la fel, având aceeași iubire, aceleași simțiri, aceeași cugetare” (Filipeni 2, 2).

Frați creștini, prin iubire vom putea birui păcatul și răul din lume. Iubirea este puterea cea nebiruită în veacul de acum.

Iubiți ucenici ai lui Hristos din Banat, la acest Praznic al Învierii Mântuitorului, vă doresc să aveți parte de nemărginita Lui iubire, de bucuria pe care au avut-o Apostolii, ucenicii și femeile mironosițe.

† Ioan, Mitropolitul Banatului

0
Citeste mai mult

Articole recente

TIMIȘOARA Vremea

Cele mai citite