Ne găsiți și pe:
pergole retractabile

Spiritualitate

A început marele Post al Paștilor. Ce reguli trebuie să urmeze credincioșii

Publicat

pe

În Biserica Ortodoxă a început luni, 27 februarie, Postul Sfintelor Paști. Acesta precede Praznicul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, serbat anul acesta în data de 16 aprilie.
Astfel, perioada de post premergătoare Sfintelor Paşti este de luni, 27 februarie, până sâmbătă, 15 aprilie, inclusiv.

Postul Paştilor, Păresimile sau Patruzecimea, adică postul dinaintea Învierii Domnului, este cel mai lung şi mai aspru dintre cele patru posturi de durată ale Bisericii Ortodoxe. De aceea în popor e numit, în general, Postul Mare sau Postul prin excelenţă.

În primele trei secole, durata şi felul postirii nu erau uniforme peste tot. Astfel, după mărturiile Sfântului Irineu, ale lui Tertulian, ale Sfântului Dionisie al Alexandriei ş.a., unii posteau numai o zi sau două înainte de Paşti, alţii trei zile, alţii o săptămână, iar alţii mai multe zile, chiar până la şase săptămâni înainte de Paşti.

Ultima dintre cele şapte săptămâni de post deplin, Săptămâna Sfintelor Patimi, nu era socotită în postul Păresimilor, ci se socotea aparte.

Abia în secolul al IV-lea, după uniformizarea datei Paştilor, hotărâtă la Sinodul I Ecumenic, Biserica de Răsărit a adoptat definitiv vechea practică, de origine antiohiană, a postului de şapte săptămâni, durată pe care o are şi astăzi. După disciplina ortodoxă, se lasă sec în seara Duminicii izgonirii lui Adam din Rai şi se postește până în seara Sâmbetei din săptămâna Patimilor, inclusiv.

Durata de 40 de zile a Postului Paştilor se întemeiază pe o tradiţie vechi-testamentară, referitoare la numărul patruzeci când este vorba de cercetarea şi pregătirea sufletului prin măsuri divine: Potpoul a durat 40 zile, 40 de ani au rătăcit evreii în pustie, Moise a stat pe munte 40 zile pentru a primi Legea, ș.a.

Postul Paştilor este nu numai cel mai lung şi mai important, ci şi cel mai aspru dintre cele patru posturi de durată ale Bisericii Ortodoxe.

În secolul al IV-lea, Constituţiile Apostolice recomandă să se postească, în ultima săptămână, astfel:

Postiţi din ziua a doua – luni –  până vineri şi sâmbătă şase zile, întrebuinţând numai pâine, sare şi legume şi bând apă, iar de vin şi de carne abţineţi-vă în aceste zile, că sunt zile de întristare, nu de sărbătoare; vineri şi sâmbătă să postiţi, cei cărora le stă în putinţă, negustând nimic până la cântatul cocoşului din noapte. Iar de nu poate cineva să ajuneze în şir aceste două zile, să păzească cel puţin sâmbăta – Constituțiile Apostolice, Cartea V, cap. 18.

În general, postul Păresimilor era mult mai aspru decât se ţine azi. Toate zilele erau de ajunare, adică abţinere completă de la orice mâncare şi băutură până la Ceasul al nouălea din zi, spre seară, în afară de sâmbete şi duminici, care erau exceptate de la ajunare.

Conform tradiţiei actuale a Bisericii, în cursul Postului Mare se posteşte astfel:

în primele două zile – luni şi marţi din prima săptămână – se recomandă, pentru cei ce pot să ţină, post complet sau pentru cei mai slabi ajunare până spre seară, când se poate mânca puţină pâine şi bea apă;

în primele trei zile – luni, marţi şi miercuri – şi ultimele două zile – vineri şi sâmbătă din Săptămâna Patimilor, la fel;

miercuri în Săptămâna Patimilor se ajunează până seara, după săvârşirea Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite, când se mănâncă pâine şi legume fierte fără untdelemn;
în tot restul postului, în primele cinci zile din săptămână se mănâncă uscat o singură dată pe zi, seara, iar sâmbăta şi duminica de două ori pe zi, legume fierte cu untdelemn şi puţin vin; se dezleagă la vin şi untdelemn în următoarele zile: Sfinţii Patruzeci de Mucenici (9 martie), Joia Canonului Celui Mare, înainte şi după prăznuirea Bunei Vestiri (24 şi 26 martie) şi în ziua Sfântului Gheorghe (23 aprilie), iar după unii şi în Joia Patimilor. La praznicul Bunei Vestiri şi în Duminica Floriilor se dezleagă şi la peşte.

Pentru a trezi sufletele credincioşilor şi a le îndemna la căinţă şi smerenie, Biserica a hotărât, prin canoanele 49 Laodiceea şi 52 trulan, ca în timpul Păresimilor să nu se oficieze Sfânta Liturghie decât sâmbăta, duminica şi sărbătoarea Buneivestiri, iar în celelalte zile ale săptămânii să se săvârşească numai Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, care e mai potrivită pentru acest timp.

Totodată, pentru a păstra caracterul sobru al Păresimilor, Biserica a oprit prăznuirea sărbătorilor martirilor în zilele de rând ale Păresimilor, pomenirile acestora urmând a se face numai în sâmbetele şi duminicile din acest timp.

Sunt oprite, de asemenea, nunţile şi serbarea zilelor onomastice în Păresimi, fiindcă acestea se fac de obicei cu petreceri şi veselie, care nu sunt potrivite atmosferei de smerenie, de sobrietate şi pocăinţă, specifică perioadelor de post. Odinioară legile statului bizantin asigurau respectul cuvenit Postului Păresimilor, interzicând toate petrecerile, jocurile şi spectacolele în acest timp.

Toate serviciile divine din timpul Păresimilor sunt mai sobre decât cele din restul anului şi îndeamnă la smerenie, întristare şi căinţă. Este timpul în care se spovedesc cei mai mulţi credincioşi, în vederea împărtăşirii din ziua Paştilor, conform poruncii a patra a Bisericii.

Citeste mai mult
Click pentru a comenta

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spiritualitate

Sfântul Ștefan, prăznuit în a treia zi de Crăciun

Publicat

pe

Creştinii îl prăznuiesc în a treia zi de Crăciun pe Sfântul Ştefan, primul care a vestit şi mărturisit credinţa în Hristos, devenind astfel şi primul martir al Bisericii.

Sfântul sărbătorit în a treia zi de Crăciun a fost primul care a vestit şi mărturisit credinţa în Hristos. Pentru credinţa lui a fost ucis cu pietre. În timp ce pietrele îl loveau, Ştefan se ruga pentru cei care le aruncau: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”. Sacrificiul lui a dat roade imediat. Un tânăr care păzea hainele celor ce aruncau cu pietre a fost tulburat de moartea mucenicului. După întâlnirea cu Hristos pe drumul Damascului, tânărul, pe nume Saul, l-a urmat şi a devenit Apostolul Pavel.

Sfântul Apostol şi Arhidiacon Ştefan a fost unul dintre cei şapte diaconi aleşi, din rândul evreilor elenişti, de către Sfinţii Apostoli din Ierusalim, din motive pastoral misionare, potrivit basilica.ro. Sfântul Ştefan a ajutat la împărţirea zilnică a bunurilor, în special a hranei. El s-a bucurat de întâietate în rândul diaconilor, fiind socotit arhidiacon. Era iudeu de neam, după cum însuşi mărturiseşte în cuvântul de apărare rostit în faţa Sinedriului, deşi numele sâu este de origine greacă, însemnând „coroană”.

Sfântul Ştefan era un bun cunoscător a Vechiului Testament, precum şi a învăţăturilor Mântuitorului Isus Hristos.

A atras mânia evreilor pentru că făcea minuni pentru popor şi a fost judecat de Sinedriu pentru că ar fi rostit cuvinte de blasfemie la adresa lui Moise.

Sfântul Ştefan a fost scos afară din cetate şi omorât cu pietre, devenind astfel primul martir creştin. Potrivit tradiţiei, trupul său a fost înmormântat într-o peşteră de Gamaliel.

Citeste mai mult

Spiritualitate

A doua zi de Crăciun. Soborul Maicii Domnului

Publicat

pe

Biserica Ortodoxă sărbătorește în a doua zi de Crăciun, Soborul Maicii Domnului, aceasta fiind una din cele mai vechi sărbători în cinstea Fecioarei Maria care datează încă din sec. al V-lea. Cuvântul sobor înseamnă adunare de oameni, iar în cadrul liturgic el exprimă chemarea spre slujbă cât și adunarea în jurul sfântului prăznuit pentru ca aceasta prin rugăciunile sale să mijlocească în fața lui Dumnezeu pentru noi.

Soborul are loc în general după o mare sărbătoare și este pomenit sfântul sau sfânta care s-a făcut unealta lui Dumnezeu pentru împlinirea planului Dumnezeiesc. Soborul Maicii Domnului a devenit model de sărbătoare și pentru alți Sfinți precum Soborul Sf. Ioachim și Ana, Soborul Sf. Ioan Botezătorul sau Soborul Sf. Arhangheli.

Biserica a rânduit ca astăzi, a doua zi după Crăciun, să fie pomenită Maica Domnului împreună cu soborul celor care o cinstesc pe ea. Cinstirea deosebită pe care o aducem Macii Domnului este foarte importantă deoarece Maica Domnului reprezintă iubirea milostivă, smerită, ocrotitoare și a devenit icoană vie a Bisericii. Fecioara Maria este Maica Mântuitorului nostru Iisus Hristos și ocrotitoarea tuturor creștinilor, precum și a familiei creștine.Astăzi, adunarea cea cerească se unește cu adunarea pământească în jurul Maicii Domnului pentru a cinsti sfințeia Sa. Pruncul pe care L-a născut Fecioara Maria este cu adevărat Dumnezeu. Fecioara Maria reprezintă astfel omenirea în fața lui Dumnezeu, se face templu curat al Lui Hristos, primindu-L și născându-L pe Mesia, devenind astfel mijlocitoare pentru noi în fața Domnului, Eva cea nouă, mama noastră a tuturor.

Soborul Macii Domnului este unul din cele cinci mari praznice din anul bisericesc închinate Sfintei Fecioare Maria. În cea de-a treia zi de Crăciun, Biserica Ortodoxă îl va cinsti pe Sfântul Apostol, Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan.

Citeste mai mult

Spiritualitate

Creștinii prăznuiesc Nașterea Domnului. Crăciunul, sărbătoarea bunătății

Publicat

pe

Naşterea Domnului (întruparea Fiului lui Dumnezeu) este sărbătorită de Biserică la 25 decembrie (după calendarul gregorian) sau 7 ianuarie (după calendarul iulian).

Este a treia mare sărbătoare după Paşti şi Rusalii şi face parte din cele 12 praznice împărăteşti ale Bisericii Ortodoxe.

Mesia Hristos a venit pe pământ cu o fire străină de a Sa, adică cu fire omenească, în cetatea Betleemului (Beit Lehem – Casa pâinii).

Betleemul este un oraş vestit din provincia Iudeea, aflat la o distanţă de aproximativ 7 km de Ierusalim şi la 750 m altitudine deasupra nivelului mării. În vechime se numea Efrata. Este oraşul natal al regelui David, iar profetul Miheia îl desemnează şi ca loc al naşterii lui Mesia: „Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei” (Miheia, 5, 1).

Într-adevăr, în Noul Testament Betleemul este celebrat ca loc al naşterii Domnului nostru Iisus Hristos (Matei 2; Luca 2). Peştera care, după tradiţie, este locul unde a venit pe lume Iisus Hristos se află pe o colină din partea de est a oraşului. Sfinţii împăraţi Constantin şi mama sa Elena au înălţat aici în anul 330 o biserică, care ulterior a fost restaurată de împăratul Iustinian (527-565). Este cea mai veche biserică din Ţara Sfântă. Sub altarul acestui aşezământ se află peştera naşterii Domnului, intrarea în acest spaţiu se face prin partea de nord şi cea de sud a altarului.

În oraşul natal al regelui David s-a săvârşit marea taină a dreptei credinţe: „Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă” (I Tim. III, 16).

Naşterea Domnului Hristos s-a petrecut pe vremea regelui Irod cel Mare, care domnea peste Galileea (Nazaretul) şi Iudeea (unde era Betleemul). Amândouă regiunile făceau parte din Imperiului Roman şi erau guvernate de către un procurator. Imperiul era condus de Octavian Augustus (27 î.Hr-14 d.Hr), reorganizator al administraţiei şi armatei romane.

În acea perioadă a fost dispusă de autorităţi organizarea unui un recensământ, fiecare trebuind să meargă în cetatea lui de origine pentru a se declara. Printr-un astfel de procedeu se stabilea o bază de date pentru impozitarea populaţiei şi a terenurilor.

Potrivit Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii, Sfânta Fecioară Maria, mergând cu Sfântul şi Dreptul Iosif, care era descendent din casa şi neamul regelui David, de la Nazaret la Betleem, spre a se înscrie, a născut pe Iisus într-un staul de animale de la marginea cetăţii.

Acolo, la marginea câmpului, în noaptea sfântă, îngerul a vestit păstorilor Naşterea Mântuitorului lumii. Tot atunci, în pragul colibei în care se afla pruncul sfânt, s-au oprit cei trei magi din lunga lor călătorie, spre a lăsa, lângă copilul sărac, daruri împărăteşti: aur, smirnă şi tămâie.

Naşterea Domnului, numită şi Crăciunul, pare a fi cea dintâi sărbătoare specific creştină, dintre cele ale Mântuitorului, dar nu este tot atât de veche ca Paştile (Învierea Domnului) sau Pogorârea Sfântului Duh (Rusaliile).

Despre vechimea sărbătoririi Naşterii Domnului, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că în vremea sa (în cea de-a doua jumătate a secolului al IV-lea), sărbătoarea era cunoscută numai de câţiva ani, dar ea strălucea prin cinstirea care i se dădea.

Marele părinte al Bisericii arată însă că Naşterea Domnului ar putea fi numită sărbătoare nouă şi veche. Nouă, pentru că ea se făcuse cunoscută de puţin timp; veche, pentru că era trăită cu aceeaşi intensitate ca sărbătorile mai vechi, Paştile sau Rusaliile.

Pentru a întări spusele sale, Sfântul Ioan Gură de Aur îl citează din Faptele Sfinţilor Apostoli pe învăţătorul de Lege iudaică, Gamaliel, care era conducător al unei celebre şcoli rabinice şi membru în sinedriu (instituţie evreiască care avea funcţie de conducere religioasă şi politică).

Gamaliel cere sinedriului, autoritar şi argumentat, să nu mai fie urmăriţi şi prigoniţi apostolii lui Hristos: „Şi acum zic vouă: Feriţi-vă de oamenii aceştia şi lăsaţi-i, căci dacă această hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni, se va nimici; Iar dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i nimiciţi, ca nu cumva să vă aflaţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu”. (Fapte 5; 38-39)

Tot la fel se va întâmpla şi cu praznicul Naşterii Domnului, spune profetic Sfântul Ioan Gură de Aur, când va fi mai mult cunoscut, se va bucura de o cinste mult mai mare.

Citeste mai mult

Articole recente

TIMIȘOARA Vremea

Cele mai citite