Ne găsiți și pe:
pergole retractabile

Spiritualitate

Pastorală la Învierea Domnului 2016

Publicat

pe

IOAN, Din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Timișoarei și Mitropolit al Banatului 
 Iubitului nostru cler, cinului monahal şi drept-credincioşilor creştini, har, milă şi pace de la Dumnezeu Tatăl, iar de la noi, părintească binecuvântare. „Îndrăzniți. Eu am biruit lumea“  (Ioan 16, 33)
 
Hristos a înviat!
Iubiţii mei fii duhovnicești,

Binecuvântat să fie Dumnezeu, Care ne-a ajutat ca, după un urcuș pe scara postului, să ne bucurăm de acest mare praznic al Luminii. Dangătele de clopot și răsunetul de toacă ne-au chemat în bisericile și mănăstirile noastre, de unde să primim lumina Învierii lui Hristos. Niciodată nu a fost pe pământ o asemenea revărsare de lumină ca la acest praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. La Înviere, Hristos Domnul a lăsat pace și lumină în inimile Sfinților Săi Apostoli și a Preacuratei Sale Maici.

Lumina Învierii este mai presus de lumina soarelui, iar dacă lumina soarelui se va sfârși, lumina Învierii va rămâne veșnic. Această lumină rămâne mărturie în veșnicie că Cel Ce a spus despre Sine: „Eu sunt Lumina lumii“ (Ioan 8, 12) a biruit întunericul în care zăcea omul în urma căderii în păcat. Păcatul a coborât lumea în întuneric și a stins lumina din univers. Hristos a venit în lume ca să alunge păcatul din inima omului și să facă loc luminii Învierii. Astfel, omul poate să se bucure în veșnicie de darul Învierii lui Hristos.

Lumina Învierii lui Hristos nu o putem înțelege prin studiul ei sub aspect fotonic ca lumina soarelui, pentru că lumina soarelui este mai palidă decât umbra luminii Învierii Mântuitorului. Hristos este Soarele fără asfințit. Lumina Învierii este bucurie în Duhul Sfânt. Această lumină omul nu o poate vedea decât cu ochii săi duhovnicești. Așa cum la lumina soarelui cresc florile câmpului, tot așa la lumina Învierii, prin Duhul Sfânt, cresc sufletele oamenilor.
 Lumina Învierii este dătătoare de viață, dar nu orice fel de viață, ci viață veșnică. Mintea omului este ogorul unde Hristos seamănă această lumină. De aici avem în graiul nostru românesc și expresia: „om luminat“. Hristos dorește să fim fii ai Luminii celei de Sus.

Martorii luminii Învierii nu mai sunt astăzi printre noi, însă la orice praznic al Învierii Domnului avem parte de bucuria luminii Învierii Sale. Azi a înveșmântat Dumnezeu creația Sa în lumină, așa cum a fost ea la început. Toți cei care s-au ostenit cu postul, cu rugăciunea și cu milostenia azi sunt îmbrăcați în lumina Învierii lui Hristos. Această lumină va fi hrana veșniciei noastre. Lumina Învierii nu mai are înserare, ea are doar răsărit. Ferice de omul care va avea parte de răsăritul luminii lui Hristos.
Câtă seninătate și bucurie se așază pe fața unui osândit la moarte atunci când i se spune: „ai fost iertat“, dar câtă bucurie trebuie să fie în sufletul omului când, la Învierea lui Hristos, primește vestea că a fost salvat din moartea cea veșnică. Această bucurie o vedem azi pe fețele celor care cred în Înviere. Răstignitul a trecut prin casa morții și a sfărâmat-o, ca niciunul dintre pământeni să nu mai rămână acolo, în întunericul neiubirii și al suferinței. De azi omul nu se mai îndreaptă spre moarte, ci se îndreaptă spre marea responsabilitate ce vine din nemoarte.
 
Iubiți frați și surori în Domnul,

Oare ne-am răstignit noi în acest post patimile pe Golgota inimii noastre, am îngropat noi omul cel vechi (cf. Rom. 6, 4) cu Hristos, pentru ca împreună cu El să învieze întru făptură nouă (cf. II Cor. 5, 17)? Hristos ne cheamă azi la înnoirea vieții. Sfântul Apostol Pavel le spune romanilor: „După cum Hristos a înviat din morți (…), așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții“ (Rom. 6, 4). Astfel, făptura cea nouă trăiește întru dragoste, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credință, blândețe (cf. Gal. 5, 22-23).

Iubite mame creștine, aprindeți din fragedă pruncie candela credinței în inimile pruncilor pe care vi i-a dat Dumnezeu, aprindeți lumina în sufletul lor, așa cum s-a aprins acum, în această tainică noapte, lumânare de la lumânare. Sărbătoarea Învierii o trăim în comuniune sfântă unii cu alții, căci unii altora ne suntem mădulare (cf. Rom. 12, 5). Eu pot fi brațul tău atunci când ești la necaz. Să iertăm celor care ne-au greșit și să ne îmbrăcăm azi în veșmântul de lumină al iubirii care nu cade niciodată (cf. I Cor. 13, 8). 

„Îndrăzniți, Eu am biruit lumea“ (Ioan 16, 33) le-a spus Hristos Apostolilor și ucenicilor Săi, iar nouă, celor de azi, ne spune: „Îndrăzniți, iubiți-i pe semenii voștri“!
 
Iubiți credincioși,

Mormântul luminii s-a făcut cărare spre Cer pentru Hristos Domnul. Și al nostru mormânt va fi cărare spre Învierea cea de obște pe care ne-a dăruit-o Hristos Domnul prin Învierea Sa. Stelele cerului se veștejesc, însă lumina Învierii lui Hristos nu apune niciodată. Lumina ne așteptă să intrăm în bucuria ei la capătul cărării ce trece prin mormânt. Prin Învierea Domnului nostru Iisus Hristos a încetat a se mai auzi în univers glasul morții. De la acest praznic al Învierii omul este chemat să trăiască în simfonia luminii. Omul nu este o taină pentru Dumnezeu. El dorește ca omul să trăiască în simfonia luminii Sale și să evadeze din periferia vieții celei fără de Hristos. Fericit e omul care în viața lui a strâns un potir de lacrimi. Acesta este darul cel mai de preț pe care îl poate oferi omul lui Hristos în ziua cea mare a venirii Sale când va judeca viii și morții. Omul își spală sufletul în lacrimile pocăinței, căci lacrima este sângele iubirii. Lacrimile iubirii se prefac în stele pe bolta cerului.
 
Iubiții mei fii duhovnicești,

În Duminica dinaintea începerii Postului Mare, Biserica ne aduce aminte de izgonirea lui Adam din Rai, iar azi, pe lângă Învierea Domnului, ne mai aducem aminte și de întoarcerea lui Adam în Rai. Iată că şi în acest post Hristos l-a căutat pe Adam, dar și pe noi, ca să ne ridice din umbra morții și să ne așeze în lumina Învierii. Prin Învierea Sa, Fiul lui Dumnezeu ne-a smuls din brațele timpului și ne-a așezat pe aripile veșniciei. Hristos a fost o Persoană reală, a fost împuns cu sulița, iar din trupul Lui a curs sânge. Candela care s-a aprins la Învierea lui Hristos nu se va stinge niciodată, pentru că în ea a pus Hristos nu untdelemn, ci Sângele Său. Candela Sângelui luminează veșnicia.

Iubirea nu ne deschide perspectiva unor amintiri din viitor, ci a unui astăzi veșnic. Astăzi Hristos ne-a dăruit, prin Patima și Moartea Sa, dreptul la înviere. Până azi eram sortiți să ajungem în casa morții, iar de astăzi Hristos îi oferă omului dreptul la înviere, dreptul la veșnicie. Este cel mai mare dar pe care-l poate da Hristos omului, însă impune și o mare responsabilitate: a răspunde în veșnicie de tot ce ai făcut pe acest pământ. Azi se pune pe umerii omului bolta veșniciei. Viața o primim în dar, iar veșnicia, prin Jertfa lui Hristos. Hristos a luat pe umerii Săi Crucea ca tu să porți pe umerii tăi veșnicia. Povara sau bucuria ei. Dumnezeu l-a creat pe om și i-a dăruit vocația veșniciei, vocația fericirii, vocația iubirii, dar și libertatea de a alege. Tu, frate creștine, ce ai ales?!

Sfânta Evanghelie ne spune că mormântul era gol când au ajuns femeile mironosițe. Giulgiurile zăceau singure în mormânt (cf. Luca 24, 12). Și totuși Hristos S-a înălțat la Cer înveșmântat nu într-o cămașă țesută din fir de in, ci țesută din păcatele noastre. S-a îmbrăcat în păcatele noastre luându-le asupra Sa, iar El ne-a îmbrăcat pe noi cu Sine. Ne-am îmbrăcat cu Hristos Care devine veșmântul veșniciei noastre. Mare este taina Învierii: moartea naște viață!

Dacă până la Hristos mormântul era ușa casei morții, de acum el devine ușa Raiului. Moartea este doar o lacrimă pe obrazul istoriei. Hristos a experiat viața omului în integralitatea ei, de la suferință și până la moarte. Bătălia dintre moarte și viață nu a avut martori. Maria Magdalena nu zice că a văzut Învierea, ci zice că a văzut pe Domnul Care a biruit moartea (cf. Ioan 20, 18). Aceea era prima noapte care a fost mai luminoasă decât cea mai strălucită zi. Acum se naște ziua a opta, cea care va avea doar răsărit.

Istoria este martorul vieții, spuneau cei din vechime. Noi mai putem spune că istoria a fost martoră și a vieții și a Înălțării la Cer a Înviatului Hristos. Azi, chiar dacă privim mormântul gol, istoria ne spune al cui a fost acest mormânt și când a trecut Hristos „dincolo“, în metaistorie. Hristos Domnul zice: „Eu sunt ușa. De va intra cineva prin Mine se va mântui; și va intra și va ieși și pășune va afla“ (Ioan. 10, 7). Faptele reținute de istorie au fost reale, însă realitatea nu are timp, ea transcende timpul și trece în veșnicie. Dându-ne Hristos darul Învierii și al veșniciei, ne face să ne întărim credința că omul are rădăcini în Cer. Cei care au avut rupere de gândire au încercat boicotarea istoriei și n-au ascultat tăcerea lui Dumnezeu, adică mormântul gol al lui Hristos. Din simfonia vieții pământești a lui Hristos rămăsese doar cortina, giulgiul zăcând (cf. Ioan 20, 5). Iar dincolo de această cortină începe ultimul act, veșnicia. Astăzi ne naștem întru Înviere și primim accesul la cultura de „dincolo“. Prin Revelație, noi aparținem unei culturi cerești. Sunt oameni care refuză să aparțină unei astfel de culturi; ei intră în categoria celor care refuză de „a fi“. Noi, cei ce credem în Înviere, aparținem culturii și civilizației lui Hristos.
 
Iubiţii mei fii duhovnicești,

Prin Jertfa Sa pe Cruce, Hristos Domnul ne-a redat bucuria vieții și darul de a dobândi viața veșnică. Iertați-vă, iubiți-vă, mângâiați-vă și ajutați-vă, pentru a ajunge fii iubiți ai lui Dumnezeu.
 Praznicul Învierii Domnului să aducă lumină și pace în inimile noastre și în țara noastră. Vă îndemn părintește să zicem împreună cu Sfântul Antim Ivireanul: „Voi întoarce cuvântul meu către tine, Țară creștină, și dimpreună cu tine mă voi bucura“ (Cazania la Sfinții Apostoli Petru și Pavel).
Praznicul praznicelor și sărbătoarea sărbătorilor să vă înmulțească bucuria vieții.
 Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Duhului Sfânt să fie cu voi cu toți!
 
Hristos a înviat!
Al vostru, al tuturor, de tot binele voitor, Ioan al Banatului

Spiritualitate

Înălțarea Domnului. Cinstirea eroilor, sărbătoarea bisericească națională

Publicat

pe

Înălţarea Domnului Iisus Hristos este prăznuită la 40 de zile după Înviere, în Joia din săptămâna a 6-a după Paşti. Această sărbătoare este cunoscută în popor şi sub denumirea de Ispas.

În această zi creştinii se salută cu „Hristos S-a înălţat!“ şi „Adevărat S-a înălţat!“.

Timp de 40 de zile de la dumnezeiasca Sa Înviere din morţi, Hristos-Domnul S-a arătat ucenicilor Săi şi prin multe semne doveditoare i-a încredinţat că El este Mântuitorul Hristos înviat. La sfârşitul acestei perioade, S-a arătat pentru ultima oară ucenicilor Săi, le-a făgăduit trimiterea Duhului Sfânt şi, mergând în afara Ierusalimului, S-a înălţat sub privirile lor la cer, binecuvântându-i.

Atunci, doi îngeri s-au arătat zicând: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer”.

Înălţarea Domnului este şi sărbătoare naţională bisericească, zi în care sunt pomeniţi eroii neamului.

Astfel, la sărbătoarea Înălțării Domnului şi Ziua Eroilor din ziua de joi, 25 mai 2023, după Sfânta Liturghie, vor fi oficiate slujbe de pomenire a eroilor neamului românesc în toate catedralele, bisericile, mănăstirile, cimitirele, troiţele şi monumentele închinate acestora din ţară şi străinătate.

Apoi, la ora 12.00, clopotele bisericilor ortodoxe vor fi trase în semn de recunoştinţă faţă de eroii care s-au jertfit pentru neam, credinţă şi ţară.

Pomenirea eroilor neamului românesc la praznicul Înălţării Domnului a fost hotărâtă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1920. Această decizie a fost consfinţită prin alte două hotărâri sinodale din anii 1999 şi 2001 prin care această zi a fost proclamată ca sărbătoare națională bisericească.

Prin legea 379/2003 privind regimul mormintelor şi operelor comemorative de război cea de-a patruzecea zi de la Sfintele Paşti, sărbătoarea Înălţării Mântuitorului Iisus Hristos, a fost proclamată Ziua Eroilor, ca sărbătoare naţională a poporului român.

Citeste mai mult

Spiritualitate

Sfinții împărați Constantin și Elena, prăznuiți de credincioșii ortodocși

Publicat

pe

La 21 mai, credincioșii ortodocși și catolici laolaltă îi celebrează pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi mama sa, Elena, “cei întocmai cu apostolii”. Sfinții Constantin și Elena şi-au dedicat vieţile credinţei creştine și sunt ocrortitorii familiei.

Cine s-ar fi gândit că rodul iubirii dintre un general roman și o frumoasă hangiță va ajunge, într-o bună zi, împărat și, peste veacuri, alături de mama sa, sfânt prăznuit cu mare fast în lumea creștină?! Este vorba despre Constantin cel Mare, care a ajuns împărat la Imperiului Roman, la numai 21 de ani.

Semnul crucii aduce biruință

Potrivit istoricilor bisericeşti, victoria armatei lui Constantin cel Mare împotriva oştilor mult mai numeroase ale lui Maxentiu, în anul 312, s-a datorat unui vis al împăratului, în care i s-a înfăţişat însuşi Iisus Hristos. Iisus i-a arătat semnul crucii luminos pe cer, spunându-i că dacă va pune crucea pe steaguri, prin acest semn va învinge. Minunea a avut loc şi Constantin a devenit adept al creştinismului. Cu aceeaşi credinţă puternică, mama sa, Elena, a mers la Ierusalim, în căutarea locurilor sfinte din Evanghelii. Ea a descoperit Sfântul Mormânt şi lemnul Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Iisus. Acolo, Elena a zidit biserica Sfântului Mormânt, bisericile din Betleem, din Nazaret şi alte sfinte locaşuri. Tot ea a contribuit la mutarea capitalei imperiului, în vechiul Bizanţ, numit apoi Constantinopol, făcând ca oraşul să strălucească mai puternic decât Roma antică, în semn de preţuire şi ca rod al credinţei în Dumnezeu.

Sfinții Constantin și Elena au eliberat credința

Constantin a rămas în istorie drept împăratul care a dat libertate creştinismului, transformându-l în religie permisă de lege, în anul 313, prin Edictul de la Milano. Sub conducerea lui au fost adoptate măsuri favorabile Bisericii, după o lungă perioadă de interdicţii şi persecuţii. Preoţii au primit subvenţii si au fost scutiţi de anumite obligaţii. Spiritul creştin şi-a pus amprenta şi asupra legilor, renunţându-se la pedepsele prea aspre, îmbunătăţindu-se viaţa în închisori, simplificându-se eliberarea sclavilor prin declararea libertăţii lor de către episcopi şi preoţi în biserici, protejându-i pe sărmani, orfani şi văduve. Împăratul Constantin e cel care a decretat duminica zi de odihnă, sărbătoare săptămânală, în care până şi soldaţii mergeau la biserică. Şi tot el a luptat pentru unitatea credinţei, fiind autorul unei mari părţi a Crezului rostit astăzi de toţi creştinii. Constantin cel Mare a murit la zi mare, în Duminica Rusaliilor, fiind înmormântat într-una dintre ctitoriile sale religioase.

Ce se face de Constantin și Elena?

Este important de știut ce se face de Constantin și Elena. Se crede că, în ziua de 21 mai, când Biserica îi sărbătorește pe Sfinții Constantin și Elena, păsările își învață puii să zboare, sub stricta supraveghere a lui Constantin Graur sau Costandinul puilor. Dacă ziua e respectată cum se cuvine, zburătoarele dăunătoare nu vor ataca lanurile şi viile. Celor ce muncesc le ard bucatele pe câmp şi au parte de pagube mari. Este ultima zi de semănat porumb, ovăz și mei. Tot cu mare cinste şi fără muncă trebuie celebrat şi Ioan Fierbe-Piatra, pe 25 mai. Altminteri, se zice că urmează cumpene grele în viaţă, vijelii dezlănţuite şi grindină, multă durere şi boli.

 Sursa: Libertatea pentrufemei.ro

Citeste mai mult

Spiritualitate

Săptămâna Luminată se încheie cu Duminica Tomii sau Paștile Mic

Publicat

pe

Duminica Tomii este o zi de pomenire a morților. În prezent, de Paștele Blajinilor, fiecare familie merge la cimitir, aducând colivă, ouă roșii, cozonac, pască. Ele sunt sfințite de preot și împărțite femeilor, copiilor sau oamenilor sărmani prezenți la această pomenire.

În tradiția poporului român se vorbește despre Paștele Blajinilor, care în unele zone etnografice era serbat în Duminica Tomii, iar în altele a doua zi, lunea. În trecut, de Paștele Blajinilor, românii se adunau prin poieni și dumbrăvi, se așezau pe iarbă și se bucurau mâncând ouă roșii, pască, miel fript și bând vin sau rachiu fiert, îndulcit cu miere. Nimeni nu lucra de Paștele Blajinilor.

Ziua era ținută prin nelucrare pentru ca pământul să rodească. În timp, Paștele Blajinilor a fost asimilat cultului funerar românesc. În prezent, prin „blajini” sunt desemnați morții din familia fiecăruia. În trecutul nu foarte îndepărtat, în Moldova, femeile mai în vârstă strângeau ouăle vopsite la Paști, le duceau în grădină și le dădeau de-a dura pe iarbă. Le culegeau copiii ca pomană pentru sufletele celor trecuți la Domnul.

Strămoșii noștri credeau și ei în existența unor oameni de odinioară care nu s-au remarcat prin puterile lor fizice, ci prin virtuțile creștine. Acestea i-au făcut vestiți peste mări și țări.

Numele lor variază: li se spune blajini în Moldova, rohmani în Bucovina, răgmani în Maramureș. Cele mai multe informații despre ei le găsim în culegerile vechi de folclor întreprinse de Elena Niculiță Voronca și Simion Florea Marian, care era și preot. Informațiile sunt disparate – situație tipică pentru viziunea despre lume a omului arhaic. Legendele nu au coerența unei teorii, din simplul motiv că țăranul român își explica lumea prin povești, nu prin enunțuri abstracte și reci. Legendele, de multe ori, se contraziceau sau se completau ca piesele unui joc de puzzle.

De aceea, despre originea blajinilor întâlnim mai multe versiuni. Ce erau ei în mentalitatea autohtonă, arhaică? Un popor creștin – „un neam tare bun de oameni”, „nu fac stricăciune nimănuia” -, care viețuia într-un tărâm îndepărtat: unii credeau că trăiesc sub pământ, alții în ostroavele mărilor sau chiar în pustietate. Neavând case, viețuiau la umbra pomilor. Principala trăsătură a lor era evlavia față de Dumnezeu: postesc mult și se roagă continuu. Sunt buni la inimă, blajini. Ducând o viață sfântă, când mor, merg neabătut spre rai.

Mai ales în Bucovina și Moldova, românii credeau că, neavând calendar, blajinii nu știu în ce dată cade Paștele − cea mai importantă sărbătoare a lor. Româncele îi ajutau și se considera că este o mare greșeală să faci altminteri: strângeau într-o sită sau covățică cojile de la ouăle pe care le foloseau pentru pregătirea pascăi și a diverselor prăjituri și copturi, iar în sâmbăta de dinaintea Învierii Domnului le aruncau pe o apă curgătoare.

Credeau cu tărie că, purtate de râuri, cojile vor ajunge în Apa Sâmbetei – des întâlnită în basmele românești -, care le va duce în tărâmul blajinilor. Văzându-le, aceștia se bucurau cu negrăită bucurie și începeau și ei să prăznuiască Învierea Domnului. În unele legende românești, româncele gospodine nu doar îi înștiințau pe blajini de venirea Paștelui, ci îi și hrăneau: din cojile ajunse în țara lor se fac la loc, prin minune, ouă întregi din care mănâncă nu mai puțin de doisprezece blajini deodată.

Citeste mai mult

Articole recente

TIMIȘOARA Vremea

Cele mai citite